Samuel Coleridge se simţea ca într-o cuşcă sub respectivul umbrar de tei, dar de acolo putea visa la prietenii care alergau prin natură, bucurându-se de ceea ce ea avea de oferit (visa îndeosebi la bucuria lui Charles Lamb, un om încercat de multe greutăţi) şi ajungea în final la concluzia că, oricât de întemniţat e trupul, chiar învăluit de parfumul teilor (aşadar, ce nobilă închisoare!), spiritul e liber şi hoinăreşte pe unde vrea el. Or, evadarea personajelor din Hoţii, încercarea lor de a face un lucru nebunesc, fuga lor în Cork se mulează perfect pe ceea ce încearcă S.T. Coleridge să pună în versuri.
Spectacolul ca atare (dincolo de opţiunea nefericită pentru acest titlu şi dincolo de diversele stângăcii, unele neinteligibile, din traducerea altfel expresivă şi cursivă a textului) este construit din monoloage care alternează (variaţiune pe aceeaşi temă la Conor McPherson) şi din care se alcătuieşte o poveste, spusă din trei perspective. Sau, mai degrabă, e vorba de trei poveşti spumoase care la un moment dat se intersectează şi, de la un punct încolo, merg alături, foarte aproape una de cealaltă, în versiunile lui Joe, Ray şi Frank.
Joe, imberb şi retras, cu o admiraţie care merge până identificare pentru prietenul Damien (prima dezamăgire, primul pas spre maturizare) trăieşte mai mult prin intermediul celor din jurul lui, mai mult prin experienţele lor decât prin propriile sale experienţe. Cătălin Mândru pune în construcţia personajului său inocenţa şi joaca ce sunt caracteristice vârstei maturizării alături de tristeţea pierderii mamei şi nesiguranţa în relaţiile cu cei din jurul său, construind foarte mult din privire şi din modulaţiile vocii.
Frank, fratele mai mare, complexat de lumea din jur, pe care nu reuşeşte să o înţeleagă şi care îl apasă tot mai tare, alege în mod impulsiv jaful armat ca mod de defulare. Marius Turdeanu lasă să iasă la iveală rebelul ţinut în frâu sub cămaşa înflorată (de care ceilalţi râd, dar pe care el o poartă cu demnitate), atenuând izbucnirile datorate disperării cu un umor foarte sănătos. Actorul îşi structurează rolul cu atenţie, dar şi cu deosebită lejeritate (una nu o exclude pe cealaltă), asumându-şi prin atitudine rolul celui care pune mecanismul răzvrătirii în mişcare (ceilalţi doi se lasă duşi de val).
Ray, pe de altă parte, cadru universitar, chiar dacă stă alături de cei doi, chiar dacă iese în oraş cu sora lor, impune o anumită distanţă, sugerată atât prin vestimentaţie, cât şi prin atitudine. Detestă încremenirea din mediul pe care îl reprezintă, se răzvrăteşte şi el în felul său, se alătură volens-nolens celor doi fraţi, lucru care până la urmă chiar îi face plăcere, dar lasă tot timpul să se înţeleagă că le este superior. Theo Marton redă cu precizie aceste dimensiuni opuse ale personajului său, disperarea lipsei de orizont mascată printr-un fals hedonism. Venind în întâmpinarea partenerilor de scenă, el reuşeşte, în acelaşi timp, să marcheze distanţa care îi şi desparte şi face acest lucru cu firescul aferent unei astfel de atitudini.
În fine, cei trei comunică tot mereu între ei, chiar dacă îşi spun poveştile pe rând. Aşezaţi fiecare pe câte un scaun, unul lângă celălalt, ei intră în relaţie prin mimică, gestică, ocheade, zâmbete complice, soluţie care dă o anumită căldură şi o atmosferă de complicitate (inclusiv cu publicul căruia i se adresează) întregii construcţii.
Dacă în ansamblul său, "corpul" spectacolului este foarte inspirat construit şi înaintează fără şovăieli, ţinând mereu trează atenţia privitorilor, care trebuie să se concentreze la trei poveşti deodată, lucru care în cazul de faţă nu este deloc dificil, ci mai degrabă palpitant, coperţile sale sunt mai puţin inspirate. Chiar la început, la intrarea în sală, până se potoleşte vânzoleala spectatorilor care îşi caută locurile, cei trei sunt deja în spaţiul de joc şi dau gata pe loc câte o gogoaşă cu zahăr, ca apoi, în text, să ne tot lovim de îndrugatul de gogoşi (o caracteristică oarecum tipică pentru irlandezi, cunoscuţi pentru aplecarea lor spre fabulaţie. De altfel, chiar Conor McPherson spunea la un moment dat:"Când stai în pat, înconjurat de liniştea totală şi de întunericul adânc de la ţară din Irlanda, imaginaţia începe să zburde, pentru că nu e absolut nimic care să o oprească". Foarte bine, dar în acest context, mâncatul gogoşilor pare o idee de avarie, nefericită şi exterioară. La fel cum exterior este şi ridicatul în picioare, ca pentru reverenţe, la finalul spectacolului, al protagoniştilor, înainte ca personajul Joe să îşi termine povestea, spărgând în mod articifial complicitatea şi căldura întreţinute constant până în acel punct şi deformând întregul.
Şi totuşi, Hoţii este un spectacol savuros, interpretat de trei actori carismatici şi construit de un regizor care îşi reconfirmă în acest fel afinităţile pentru dramaturgia irlandeză. Nu mai rămâne decât, după ce am lămurit-o cu umbrarul de tei, să ne dăm seama şi de ce Conor McPherson a denumit filmul, bazat pe acest text şi regizat chiar de el, Saltwater.
Teatru 74, Târgu Mureş
Hoţii (This Lime Tree Bower)
de Conor McPherson
Regia: Cristian Juncu
Distribuţia: Marius Turdeanu (Frank), Cătălin Mândru (Joe), Theo Marton (Ray).