E genul de film pe care fie îl urăşti, fie îl iubeşti - căci e mult prea sonor pentru a te lăsa indiferent. Un film care ştie să-şi revendice atenţia cuvenită, adresându-se violent tuturor simţurilor în egală măsură. Un film furios şi totodată tandru, care îţi cere să ai o relaţie specială cu el. Ladies and gentlemen, whether you like it or not: Hedwig and the Angry Inch!
Un musical off-Broadway
Personajul Hedwig e născocirea actorului (de teatru, mai ales) John Cameron Mitchell şi a muzicianului şi compozitorului Stephen Trask. Prima apariţie a lui Hedwig a avut loc într-un club de homosexuali din New York (unde altundeva?), care era obişnuit să vadă urcând pe scena lui drag queens ce interpretau coveruri după diferite piese celebre. Probabil nimeni dintre cei ce erau prezenţi în acea seară în local nu a conştientizat că era martorul începutului unui adevărat fenomen; dar, din capul locului, spectacolul făcut de Mitchell a fost ceva nou: în primul rând, a venit cu nişte piese originale (adevărate bijuterii compuse de Trask) şi, mai ales, cu o poveste din spatele travestitului pe care îl interpreta. O poveste nu prea bine conturată la vremea respectivă, ce-i drept, conţinând mai mult glume decât substanţă; de fapt, iniţial, show-ul făcut de Mitchell era o combinaţie între stand-up comedy - comunica foarte bine cu publicul (tipul e actor în primul rând) - şi concert rock (respectând specificul clubului respectiv); dar, în scurt timp, povestea lui Hedwig s-a transformat într-o adevărată piesă de teatru, a crescut, s-a maturizat, nu se mai punea problema să încapă pe scena unui club, îi trebuia un loc permanent şi propriu pe care Mitchell l-a găsit într-o sală nefolosită a unui hotel dintr-un cartier dubios al New York-ului. Acest loc va marca perioada de glorie a piesei care avea să fie cunoscută drept rock musicalul Hedwig and The Angry Inch. Iniţial, o piesă cam de nişă, având un subiect prea excentric şi fiind prea punk-rock pentru un musical off-Broadway, dar care, treptat, va atrage din ce în ce mai multă atenţie asupra sa. În câteva luni fiecare reprezentaţie se va juca cu casa închisă şi din ce în ce mai mulţi Hed-heads - cum îşi spun adevăraţii fan(atic)i - îşi vor face apariţia.
Când John Cameron Mitchell a ales să se despartă de rolul acaparator - de peruca blondă care risca să-l înghită complet, s-a pus problema că piesa se va pierde pentru că nimeni altcineva nu părea capabil să interpreteze acest personaj. Însă nu puţini au fost cei care s-au hazardat la o aşa partitură, dorindu-şi să ducă mai departe povestea lui Hedwig şi aducând, fiecare în felul lui, ceva nou atipicului erou; pornind din New York, piesa a plecat mai întâi spre scenele din Boston, Los Angeles şi Londra; mai apoi a ajuns chiar şi în producţiile teatrale ale multor şcoli din America, sfârşind prin a se răspândi în toată lumea - practic, în orice loc care dispunea de o scenă şi de o sonorizare decentă; un adevărat cult s-a format. Rolul crucial în crearea acestui fenomen l-a avut ecranizarea care, inevitabil, se cerea a fi făcută.
Piesa se transformă în film
În ciuda faptului că nu avea nicio experienţă în regia de film, nimeni nu era mai în măsură decât John Cameron Mitchell să regizeze ecranizarea piesei. Aşa că actorul îşi adaptează textul şi dialogurile scrise împreună cu Trask pentru scenă, îşi strânge echipa - în cea mai mare parte formată din oameni cu care lucrase şi la piesă, îşi scoate din nou peruca din cutie şi se regizează pe sine cum nimeni n-ar fi reuşit s-o facă mai bine.
Ca interpret, Mitchell face apel la toate rezervele de post-punk şi glam-rock pe care le posedă, îşi etalează perucile, machiajul strident, îmbrăcămintea extravagantă şi, nu în ultimul rând, calităţile actoriceşti. Ca regizor, face minuni: filmul e turnat cu bani foarte puţini (deşi în niciun moment nu o arată), cu o echipă talentată şi pasionată - fiind o explozie de energie şi de culoare. Pelicula a cucerit spectatorii încă de la premiera mondială din 2001 de la Sundance, câştigând Premiul publicului, iar Mitchell - Premiul pentru regie.
Hedwig and the Angry Inch spune povestea travestitului de origine germană Hedwig, de pe vremea când încă se numea Hansel, îşi petrecea copilăria în Berlinul de Est şi îşi schiţa întâmplările semnificative pe suluri de hârtie igienică ce îi serveau drept jurnal. Tinereţea îi e marcată de apariţia americanului Luther, care îi promite că se va căsători cu el şi vor trece împreună Zidul înspre libertate, dacă... "va lăsa ceva în urmă". Pentru acest lucru e nevoit să preia numele mamei - Hedwig, cât şi să facă o operaţie de schimbare de sex care îl va lăsa cu un angry inch pentru că "îngerul său păzitor a adormit" în timpul ei. Ajunşi în America, în scurt timp, Luther îl va părăsi pentru un băiat mai tânăr. Găsindu-se singur într-o rulotă de la marginea unui orăşel din Kansas, lui Hedwig nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească o nouă direcţie; inspirat de acei cryptohomo rockers - Lou Reed, Iggy Pop, David Bowie - cu a căror muzică crescuse, începe el însuşi să cânte. Îl cunoaşte pe Tommy (Michael Pitt în primul lui rol serios) - un adolescent care-i devine protejat şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Cântecele încep să explodeze din ei, doar că puştiul nu prea ştie ce vrea, fuge cu piesele pe care le-au compus împreună şi devine celebrul rock star Tommy Gnosis. Hedwig îl urmăreşte în turneul lui prin ţară, îşi povesteşte viaţa prin piesele pe care le cântă cu trupa sa obscură The Angry Inch (denumită după rezultatul nefericitei operaţii) şi... tânjeşte după sufletul lui pereche - nimeni altul decât nerecunoscătorul Gnosis.
Toată povestea lui Hedwig gravitează în jurul mitului androginului al lui Platon. Se pare că primul lucru pe care l-a făcut Mitchell când a început să lucreze cu Trask la acest proiect a fost să-i cumpere muzicianului o ediţie din Banchetul. Partea care-l interesa din dialogul filozofului era cea în care se găseşte o posibilă explicaţie iubirii şi formării acesteia; datorită acelor fiinţe ce seamănă cu nişte oameni lipiţi spate în spate (bărbat-bărbat, femeie-femeie, bărbat-femeie), fiinţe care au fost tăiate în două de către zei şi ale căror jumătăţi s-au prăpădit, mai apoi, de dor, datorită lor s-a născut Erosul - ca jumătăţile să-şi petreacă viaţa căutându-şi perechea. După zile întregi de muncă, Trask vine cu piesa Origin of Love - o reinterpretare a acestei legende, combinând mai multe mitologii (greacă, nordică, egipteană sau indiană) cu multă imaginaţie. A fost prima piesă compusă pentru Hedwig... fiind, atât pe scenă, cât şi în film, piesa de rezistenţă. Pe ecran, forţa melodiei este dublată de secvenţa de animaţie care ilustrează minunatele versuri - animaţie clasică, naivă, simplă şi foarte de efect.
Musicaluri cu travestiţi am mai văzut (încă din '75, cu Tim Curry în rolul principal - parodia SF The Rocky Horror Picture Show); poveşti despre iubiri neîmpărtăşite am mai văzut (dintotdeauna au existat); poveşti cu substrat filosofic - de asemenea (a se căuta un film european). Dar toate laolaltă mai rar pot să stea în picioare. În Hedwig and the Angry Inch stau, şi încă foarte bine; filmul conţine kitsch din belşug, bucăţi de animaţie, sirop, imagini de documentar (de la căderea Zidului Berlinului), un Michael Pitt delicios, mitologie, o coloană sonoră care îţi răsună în cap mult timp după genericul de final şi câte şi mai câte: un adevărat amalgam. Curios poate, dar un film despre eterna căutare a sufletului pereche nu putea fi făcut decât într-un stil eclectic-flamboaiant, altfel ar fi riscat să cadă în ridicol sau, mai rău - într-o comedie romantică.
Nu ştiu cât mai ţine astăzi să începi tam-nisam să cânţi şi să dansezi într-un film - acele vremuri ale musicalului au cam apus. În Hedwig and the Angry Inch, melodiile care spun povestea personajului (prilejuri pentru aduceri aminte şi flashbackuri) şi duc acţiunea mai departe, au o justificare - sunt cântate în concerte. Şi încă ce concerte! Toate piesele sună de parcă ar fi cântate live; iar parţial, chiar sunt: Mitchell nu a vrut să facă play-back, aşa că vocea lui a fost luată în priză directă şi înregistrată peste partea instrumentală care venea, pentru o senzaţie cât mai reală, din difuzoare plasate lângă fiecare membru al trupei. Efectul e exact cel pe care nu îl întâlneşti în filmele de gen - după cum ar spune Hedwig: pure rock'n'roll, honey!
Peruca îşi are rolul ei esenţial în film: are menirea de a ascunde sub ea pe oricine are nevoie să fie invizibil, oferă siguranţă celui care o poartă şi, mai ales, conferă o identitate posesorului său; piesa Wig in a Box vorbeşte de la sine despre importanţa acestui accesoriu. Pe măsură ce Hedwig evoluează în povestea lui, culoarea perucilor devine din ce în ce mai blondă (mai falsă şi mai artificială) pentru ca, la finalul filmului, când, în sfârşit, eroul nu mai are de ce să se ascundă, să dea peruca mai departe celui care are nevoie de ea; adică lui Yitzhak - membrul trupei al cărui vis era să-i ia locul eroului, personaj care i-a servit lui Hedwig drept surogat în lipsa jumătăţii sale.
Cel care s-a ocupat de coafura şi de machiajul lui Hedwig - unul dintre pionii principali din echipa care a lucrat la acest proiect - s-a inspirat, pentru fiecare perucă în parte, din stilurile celor mai celebre femei din lumea muzicală - Patti Smith, Tina Turner, Aretha Franklin etc.; femei pe care Trask (în film apare şi el ca unul dintre chitariştii trupei) le şi omagiază în bântuitoarea piesă Midnight Radio (Here's to Patti / To Tina / To Yoko / Aretha / And Nona / And Nico / And Me).
O poveste universală
Dacă Hedwig and the Angry Inch aminteşte în vreun fel de filmele lui John Waters, o face doar la prima vedere. În afară de o cantitate considerabilă de kitsch de care părintele prostului gust ar fi chiar mândru, Hedwig nu are nimic în comun cu Divine. În timp ce Waters nu îşi ia niciodată în serios povestea, Hedwig... se desfăşoară pe mai multe niveluri de sens; şi Mitchell agresează bunul-simţ, dar Waters mizează în primul rând pe şocant, intenţia lui fiind de a face lucruri care nu s-au mai făcut; în cazul lui Michell altceva sare în ochi: el spune, în fond, o poveste universală, în care oricine se poate recunoaşte - căci cine nu s-a simţit vreodată outsider, cine nu bâjbâie după jumătatea lui (în mod conştient sau nu), cine nu încearcă să se (re)găsească pe sine (într-un fel sau altul)?
Această căutare de sine reverberează şi în cel de-al doilea lungmetraj regizat de Mitchell, doar că ideea e exploatată aici dintr-o perspectivă mai prozaică, mai... carnală. Shortbus, din 2006, urmăreşte şapte personaje ale căror vieţi roiesc în jurul sexului, în decorul unui New York destrăbălat şi electrizant. Filmul nu atinge profunzimea lui Hedwig..., dar conţine la fel de multă sensibilitate şi tristeţe - în special povestea personajului care aminteşte de River Phoenix în My Own Private Idaho (filmul lui Gus Van Sant fiind chiar menţionat la un moment dat).
Apropo de Van Sant - cele două pelicule ale lui John Cameron Mitchell îmi amintesc, într-un fel, de începuturile lui - de Mala Noche, de Drugstore Cowboy şi de mai sus pomenitul My Own Private Idaho. Fără să aibă vreo asemănare stilistică sau compoziţională, filmele lor îmi ating cumva aceeaşi coardă; nu e vorba de ceva pe care să pot pune exact degetul, ci mai degrabă de senzaţia cu care rămân după genericul lor de final; probabil ţine de faptul că implicarea afectivă cu care sunt făcute se simte literalmente în fiecare fotogramă, fiind nişte filme personale şi sensibile cum rar găseşti în peisajul american, fie el şi independent.