Un musical off-Broadway
Personajul Hedwig e născocirea actorului (de teatru, mai ales) John Cameron Mitchell și a muzicianului și compozitorului Stephen Trask. Prima apariție a lui Hedwig a avut loc într-un club de homosexuali din New York (unde altundeva?), care era obișnuit să vadă urcând pe scena lui drag queens ce interpretau coveruri după diferite piese celebre. Probabil nimeni dintre cei ce erau prezenți în acea seară în local nu a conștientizat că era martorul începutului unui adevărat fenomen; dar, din capul locului, spectacolul făcut de Mitchell a fost ceva nou: în primul rând, a venit cu niște piese originale (adevărate bijuterii compuse de Trask) și, mai ales, cu o poveste din spatele travestitului pe care îl interpreta. O poveste nu prea bine conturată la vremea respectivă, ce-i drept, conținând mai mult glume decât substanță; de fapt, inițial, show-ul făcut de Mitchell era o combinație între stand-up comedy - comunica foarte bine cu publicul (tipul e actor în primul rând) - și concert rock (respectând specificul clubului respectiv); dar, în scurt timp, povestea lui Hedwig s-a transformat într-o adevărată piesă de teatru, a crescut, s-a maturizat, nu se mai punea problema să încapă pe scena unui club, îi trebuia un loc permanent și propriu pe care Mitchell l-a găsit într-o sală nefolosită a unui hotel dintr-un cartier dubios al New York-ului. Acest loc va marca perioada de glorie a piesei care avea să fie cunoscută drept rock musicalul Hedwig and The Angry Inch. Inițial, o piesă cam de nișă, având un subiect prea excentric și fiind prea punk-rock pentru un musical off-Broadway, dar care, treptat, va atrage din ce în ce mai multă atenție asupra sa. În câteva luni fiecare reprezentație se va juca cu casa închisă și din ce în ce mai mulți Hed-heads - cum își spun adevărații fan(atic)i - își vor face apariția.
Când John Cameron Mitchell a ales să se despartă de rolul acaparator - de peruca blondă care risca să-l înghită complet, s-a pus problema că piesa se va pierde pentru că nimeni altcineva nu părea capabil să interpreteze acest personaj. Însă nu puțini au fost cei care s-au hazardat la o așa partitură, dorindu-și să ducă mai departe povestea lui Hedwig și aducând, fiecare în felul lui, ceva nou atipicului erou; pornind din New York, piesa a plecat mai întâi spre scenele din Boston, Los Angeles și Londra; mai apoi a ajuns chiar și în producțiile teatrale ale multor școli din America, sfârșind prin a se răspândi în toată lumea - practic, în orice loc care dispunea de o scenă și de o sonorizare decentă; un adevărat cult s-a format. Rolul crucial în crearea acestui fenomen l-a avut ecranizarea care, inevitabil, se cerea a fi făcută.
Piesa se transformă în film
În ciuda faptului că nu avea nicio experiență în regia de film, nimeni nu era mai în măsură decât John Cameron Mitchell să regizeze ecranizarea piesei. Așa că actorul își adaptează textul și dialogurile scrise împreună cu Trask pentru scenă, își strânge echipa - în cea mai mare parte formată din oameni cu care lucrase și la piesă, își scoate din nou peruca din cutie și se regizează pe sine cum nimeni n-ar fi reușit s-o facă mai bine.
Ca interpret, Mitchell face apel la toate rezervele de post-punk și glam-rock pe care le posedă, își etalează perucile, machiajul strident, îmbrăcămintea extravagantă și, nu în ultimul rând, calitățile actoricești. Ca regizor, face minuni: filmul e turnat cu bani foarte puțini (deși în niciun moment nu o arată), cu o echipă talentată și pasionată - fiind o explozie de energie și de culoare. Pelicula a cucerit spectatorii încă de la premiera mondială din 2001 de la Sundance, câștigând Premiul publicului, iar Mitchell - Premiul pentru regie.
Hedwig and the Angry Inch spune povestea travestitului de origine germană Hedwig, de pe vremea când încă se numea Hansel, își petrecea copilăria în Berlinul de Est și își schița întâmplările semnificative pe suluri de hârtie igienică ce îi serveau drept jurnal. Tinerețea îi e marcată de apariția americanului Luther, care îi promite că se va căsători cu el și vor trece împreună Zidul înspre libertate, dacă... "va lăsa ceva în urmă". Pentru acest lucru e nevoit să preia numele mamei - Hedwig, cât și să facă o operație de schimbare de sex care îl va lăsa cu un angry inch pentru că "îngerul său păzitor a adormit" în timpul ei. Ajunși în America, în scurt timp, Luther îl va părăsi pentru un băiat mai tânăr. Găsindu-se singur într-o rulotă de la marginea unui orășel din Kansas, lui Hedwig nu-i rămâne altceva de făcut decât să-și găsească o nouă direcție; inspirat de acei cryptohomo rockers - Lou Reed, Iggy Pop, David Bowie - cu a căror muzică crescuse, începe el însuși să cânte. Îl cunoaște pe Tommy (Michael Pitt în primul lui rol serios) - un adolescent care-i devine protejat și de care se îndrăgostește iremediabil. Cântecele încep să explodeze din ei, doar că puștiul nu prea știe ce vrea, fuge cu piesele pe care le-au compus împreună și devine celebrul rock star Tommy Gnosis. Hedwig îl urmărește în turneul lui prin țară, își povestește viața prin piesele pe care le cântă cu trupa sa obscură The Angry Inch (denumită după rezultatul nefericitei operații) și... tânjește după sufletul lui pereche - nimeni altul decât nerecunoscătorul Gnosis.
Toată povestea lui Hedwig gravitează în jurul mitului androginului al lui Platon. Se pare că primul lucru pe care l-a făcut Mitchell când a început să lucreze cu Trask la acest proiect a fost să-i cumpere muzicianului o ediție din Banchetul. Partea care-l interesa din dialogul filozofului era cea în care se găsește o posibilă explicație iubirii și formării acesteia; datorită acelor ființe ce seamănă cu niște oameni lipiți spate în spate (bărbat-bărbat, femeie-femeie, bărbat-femeie), ființe care au fost tăiate în două de către zei și ale căror jumătăți s-au prăpădit, mai apoi, de dor, datorită lor s-a născut Erosul - ca jumătățile să-și petreacă viața căutându-și perechea. După zile întregi de muncă, Trask vine cu piesa Origin of Love - o reinterpretare a acestei legende, combinând mai multe mitologii (greacă, nordică, egipteană sau indiană) cu multă imaginație. A fost prima piesă compusă pentru Hedwig... fiind, atât pe scenă, cât și în film, piesa de rezistență. Pe ecran, forța melodiei este dublată de secvența de animație care ilustrează minunatele versuri - animație clasică, naivă, simplă și foarte de efect.
Musicaluri cu travestiți am mai văzut (încă din '75, cu Tim Curry în rolul principal - parodia SF The Rocky Horror Picture Show); povești despre iubiri neîmpărtășite am mai văzut (dintotdeauna au existat); povești cu substrat filosofic - de asemenea (a se căuta un film european). Dar toate laolaltă mai rar pot să stea în picioare. În Hedwig and the Angry Inch stau, și încă foarte bine; filmul conține kitsch din belșug, bucăți de animație, sirop, imagini de documentar (de la căderea Zidului Berlinului), un Michael Pitt delicios, mitologie, o coloană sonoră care îți răsună în cap mult timp după genericul de final și câte și mai câte: un adevărat amalgam. Curios poate, dar un film despre eterna căutare a sufletului pereche nu putea fi făcut decât într-un stil eclectic-flamboaiant, altfel ar fi riscat să cadă în ridicol sau, mai rău - într-o comedie romantică.
Nu știu cât mai ține astăzi să începi tam-nisam să cânți și să dansezi într-un film - acele vremuri ale musicalului au cam apus. În Hedwig and the Angry Inch, melodiile care spun povestea personajului (prilejuri pentru aduceri aminte și flashbackuri) și duc acțiunea mai departe, au o justificare - sunt cântate în concerte. Și încă ce concerte! Toate piesele sună de parcă ar fi cântate live; iar parțial, chiar sunt: Mitchell nu a vrut să facă play-back, așa că vocea lui a fost luată în priză directă și înregistrată peste partea instrumentală care venea, pentru o senzație cât mai reală, din difuzoare plasate lângă fiecare membru al trupei. Efectul e exact cel pe care nu îl întâlnești în filmele de gen - după cum ar spune Hedwig: pure rock'n'roll, honey!
Peruca își are rolul ei esențial în film: are menirea de a ascunde sub ea pe oricine are nevoie să fie invizibil, oferă siguranță celui care o poartă și, mai ales, conferă o identitate posesorului său; piesa Wig in a Box vorbește de la sine despre importanța acestui accesoriu. Pe măsură ce Hedwig evoluează în povestea lui, culoarea perucilor devine din ce în ce mai blondă (mai falsă și mai artificială) pentru ca, la finalul filmului, când, în sfârșit, eroul nu mai are de ce să se ascundă, să dea peruca mai departe celui care are nevoie de ea; adică lui Yitzhak - membrul trupei al cărui vis era să-i ia locul eroului, personaj care i-a servit lui Hedwig drept surogat în lipsa jumătății sale.
Cel care s-a ocupat de coafura și de machiajul lui Hedwig - unul dintre pionii principali din echipa care a lucrat la acest proiect - s-a inspirat, pentru fiecare perucă în parte, din stilurile celor mai celebre femei din lumea muzicală - Patti Smith, Tina Turner, Aretha Franklin etc.; femei pe care Trask (în film apare și el ca unul dintre chitariștii trupei) le și omagiază în bântuitoarea piesă Midnight Radio (Here's to Patti / To Tina / To Yoko / Aretha / And Nona / And Nico / And Me).
O poveste universală
Dacă Hedwig and the Angry Inch amintește în vreun fel de filmele lui John Waters, o face doar la prima vedere. În afară de o cantitate considerabilă de kitsch de care părintele prostului gust ar fi chiar mândru, Hedwig nu are nimic în comun cu Divine. În timp ce Waters nu își ia niciodată în serios povestea, Hedwig... se desfășoară pe mai multe niveluri de sens; și Mitchell agresează bunul-simț, dar Waters mizează în primul rând pe șocant, intenția lui fiind de a face lucruri care nu s-au mai făcut; în cazul lui Michell altceva sare în ochi: el spune, în fond, o poveste universală, în care oricine se poate recunoaște - căci cine nu s-a simțit vreodată outsider, cine nu bâjbâie după jumătatea lui (în mod conștient sau nu), cine nu încearcă să se (re)găsească pe sine (într-un fel sau altul)?
Această căutare de sine reverberează și în cel de-al doilea lungmetraj regizat de Mitchell, doar că ideea e exploatată aici dintr-o perspectivă mai prozaică, mai... carnală. Shortbus, din 2006, urmărește șapte personaje ale căror vieți roiesc în jurul sexului, în decorul unui New York destrăbălat și electrizant. Filmul nu atinge profunzimea lui Hedwig..., dar conține la fel de multă sensibilitate și tristețe - în special povestea personajului care amintește de River Phoenix în My Own Private Idaho (filmul lui Gus Van Sant fiind chiar menționat la un moment dat).
Apropo de Van Sant - cele două pelicule ale lui John Cameron Mitchell îmi amintesc, într-un fel, de începuturile lui - de Mala Noche, de Drugstore Cowboy și de mai sus pomenitul My Own Private Idaho. Fără să aibă vreo asemănare stilistică sau compozițională, filmele lor îmi ating cumva aceeași coardă; nu e vorba de ceva pe care să pot pune exact degetul, ci mai degrabă de senzația cu care rămân după genericul lor de final; probabil ține de faptul că implicarea afectivă cu care sunt făcute se simte literalmente în fiecare fotogramă, fiind niște filme personale și sensibile cum rar găsești în peisajul american, fie el și independent.