Candoarea ilustrării cinematografice - Okuribito

Un lucru util pe care fiecare amator de cinema îl poate face în perioada premergătoare decernării premiilor Oscar este să vadă filmele, iar apoi să facă o plimbare până la cea mai apropiată casă de pariuri. Una dintre cel mai uşor de ghicit categorii, dar în acelaşi timp şi cea mai puţin accesibilă publicului larg, este cea pentru "cel mai bun film străin" - desigur, situaţia se complică puţin atunci când printre nominalizaţi nu se află şi o producţie care să trateze tema Holocaustului.

Deşi nu-l văzuseră, criticii europeni considerau că Okuribito avea cele mai slabe şanse de a câştiga statueta. Nu este însă de mirare că juriul american a preferat producţia japoneză: spre deosebire de Vals im Bashir / Vals cu Bashir (regia Ari Folman) şi Entre les murs / În clasă (regia Laurent Cantet), filmul lui Yôjirô Takita este un produs social friendly, frumos împachetat, de un bun-simţ cinematografic ieşit din comun. Filmul este atât de safe încât spectatorii au tot dreptul să-l considere previzibil, convenţional şi melodramatic.

Problema nu este însă filmul în sine, ci polemicile care au luat naştere din lipsa unui schimb echivalent între miza pe care şi-o propune regizorul si succesul obţinut.

Trebuie menţionat că începutul carierei regizorului Yôjirô Takita a fost unul surprinzător de roz, iar filmele care i-au adus notorietatea au fost Molester Train 13, 14 şi 16. De curând, Takita s-a debarasat complet de trecutul soft-core, iar cele mai recente eforturi cinematografice ale sale sunt jidai geki (drame istorice) respectabile.

Firul narativ din Okuribito este simplu: un tânăr violoncelist dintr-o orchestră din Tokyo este nevoit să se mute atunci când aceasta dă faliment. Ajuns în micul oraş de provincie în care a copilărit şi disperat să-şi găsească de muncă, Daigo Kobayashi devine asistentul domnului Sasaki, un bătrân care-şi câştigă existenţa pregătind corpurile defuncţilor pentru incinerare. Dacă la început Daigo reuşeşte să păstreze secretul asupra locului de muncă, spunându-i soţiei că lucrează pentru o agenţie de turism, în momentul în care se află că el este, de fapt, un barakumin, tânărul este marginalizat de prieteni şi părăsit de soţie.

Legătura între muncă şi artă este stabilită încă de la început - această atitudine este specific niponă şi reiese din credinţa că atâta timp cât munca este făcută cu pasiune şi dăruire, ea devine o formă de exprimare artistică - asemeni unei simfonii, Okuribito are o primă secvenţă ce serveşte drept uvertură, urmată de cea de-a doua secvenţă în care orchestra din care face parte Daigo interpretează Oda Bucuriei.

Astfel, în "uvertură" ne este prezentat ritualul japonez de "purificare" şi înveşmântare al defuncţilor. Daigo este puntea de acces a spectatorului în această lume, ignoranţa lui este ignoranţa spectatorului, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul drumului iniţiatic pe care personajul principal este nevoit să-l urmeze. Domnul Sasaki are rolul de sensei, de îndrumător, iar scopul urmărit de către acesta este de a-şi trezi la viaţă ucenicul prin intermediul simţurilor.

Probabil cea mai intensă scenă şi singura cu nuanţă erotică din întreg filmul este cea în care Daigo, întors acasă după ce-a avut de îngrijit un cadavru aflat într-o stare avansată de descompunere, o vede pe Mika, soţia sa, pregătindu-i cina. Daigo o ia brusc în braţe şi o roagă să-i vorbească, îi miroase pieptul, apoi pântecul, îşi plimbă mâinile pe faţa ei, iar când încearcă să o sărute, Mika îl impinge speriată. Corelarea dintre senzualitatea acestei secvenţe şi grotescul celei precedente - pe care Yôjirô Takita ne lasă doar să o intuim - ne situează, alături de Daigo, în faţa unui adevăr absolut şi irevocabil: conştiinţa propriei mortalităţi.

Okuribito este un gendai geki - specie de film japonez, a cărui acţiune este situată într-un cadru contemporan şi urmăreşte problemele oamenilor simpli - iar Yôjirô Takita nu încearcă în niciun moment să-şi forţeze filmul în afara tiparului, ci mai degrabă încearcă să-i atenueze efectele. Conştient că excesul de sentimentalism compoziţional ce defineşte majoritatea dramelor japoneze ar fi fost dăunător filmului, Takita contrabalansează nuanţele patetice ale desfăşurării acţiunii cu o viziune regizorală sobră. Ceea ce însă reuşeşte să salveze Okuribito de stigmatul mediocrităţii scenariului este imaginea: candoarea ilustrării cinematografice oferă spectatorului o serie de cadre-tablou care ajută la crearea şi fixarea atmosferei filmice.

Aşa cum se întâmplă în mai toate operele nipone, atmosfera şi starea sunt dictate de spaţiu, iar această conştiinţă a mediului înconjurător este rezultatul influenţei filosofiei shintoiste în conştiinţa japoneză - fie ea artistică sau tehnologică.

În Okuribito - un film puternic influenţat de Murata şi Ozu - distincţia dintre realitatea palpabilă şi natura mistică este inexistentă. Acţiunile personajului principal - deşi puternic ancorate în realitate - au un substrat alegoric. Această estetică închinată metaforei şi simbolului trădează, într-adevăr, o formă excesivă de sentimentalism, dar care, pusă în contextul societăţii japoneze moderne, - inflexibilă şi puternic ierarhizată - devine mai uşor de înţeles şi de acceptat.

Finalul filmului dezamăgeşte şi acest lucru e cauzat de rezolvarea clişeică a unor "mistere" familiare îndesate în backstory-ul personajului principal. Dacă facem abstracţie de muzica lui Joe Hisaishi, care are rolul de a sensibiliza, observăm că Takita lasă finalul să curgă în direcţia prestabilită, neschimbându-şi însă sobrietatea stilului doar pentru a-şi omagia maeştrii: astfel, el nu adoptă o atitudine moderat moralizatoare - precum Ozu - şi nici o retorică vivace - asemeni lui Murata. Takita este în căutarea propriului stil, pe care pare a şi-l camufla printr-o aparentă cuminţenie cinematografică, ce s-a dovedit a fi ideală pentru Okuribito.