Eu, Rodin, în regia lui Măniuţiu, vine la Bucureşti

Mai întâi a fost K-mille (vrând să însemne Camille). Şi a fost un spectacol coregrafic semnat de Marc Bogaerts şi interpretat de Esther Cloet pentru/la Festivalul de dans contemporan de la Bilbao (2002). Apoi Patrick Roegiers, tot belgian (fotograf, scriitor, critic de artă), a scris un text adăugând un personaj important şi a devenit Eu, Rodin şi, astfel, i s-a oferit lui Mihai Măniuţiu posibilitatea de a-şi pune valenţele creatoare în slujba unui nou spectacol de teatru-dans, gen cu dublu altoi priincios pentru regizor. Producţia, şi ea, reuneşte, sub egida Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu, interpreţi aparţinând la două culturi. Eu, Rodin ajunge să fie expresia unui amestec fericit de sensibilităţi care exercită o reală fascinaţie asupra privitorului.

Deşi titlul a fost schimbat, accentul cade în continuare pe Camille şi, pentru că destinul său este dramatic, simţămintele puternice şi sfârşitul în ceaţa nebuniei lasă loc pentru expresivitate extremă, dar şi pentru că Esther Cloet este o dansatoare excepţională. Trupul său puţin băieţos nu diminuează feminitatea, chipul expresiv păstrează intactă ingenuitatea, iar personajul său, aparent fragil, rezistă îndelung la înfruntarea cu forţa granitică a lui Rodin. Din păcate, textul ce i se oferă acestuia este, în bună măsură, sub nivelul personajului real. El este dotat de autor cu o infatuare grobiană în iubire, ca şi în cinismul despărţirii şi actorul Constantin Chiriac este astfel obligat să-şi asume doar aceste coordonate. Patima devoratoare dintre cei doi rămâne a fi exprimată doar de Camille. Esther Cloet, cu studii evidente de balet clasic, îşi dezlănţuie expresivitatea trupului eliberat de reguli, dar stăpânindu-le alfabetul.

În ultimii ani, Mihai Măniuţiu îşi asumă şi scenografia spectacolelor sale, asociindu-şi un tânăr de talent. De această dată, o mai veche colaboratoare - Iuliana Vîlsan. Un regizor de talia lui Măniuţiu probabil că simte nevoia, poet fiind, de a-şi construi scenarii proprii, de a smulge semnificaţii din lumea obiectelor, de a deschide comunicarea cuvântului de teatru spre expresivitatea dansului. Întâlnim în Eu, Rodin o sumă de semne care trec la Măniuţiu din spectacol în spectacol, cu varii înţelesuri, altele aducând încifrări noi. Mărturisesc că nu le-am descifrat pe toate, unele mi s-au părut superflue, cum ar fi prologul spectacolului, cu sunetele sale iritante, care ne pregăteau pentru altă naraţiune dramatică. Regizorul lucrează mult, foarte mult, în stagiunile din urmă. Abia, colindând ţara, apucăm să-i vedem aproape toate spectacolele. Nu-i vorba de montarea aceleiaşi piese în mereu alte teatre. Când regăsim acelaşi titlu este vorba de o cu totul altă viziune. Propunerile sale regizorale sunt mereu surprinzătoare: texte insolite, soluţii neaşteptate, trupe noi, dar constante par a fi această colaborare cu el însuşi şi setea sa de exprimare.

E un galop, în fapt, pe care ne sileşte să-l urmărim atenţi. Uneori admirăm doar pasul, alteori plecăm de la spectacol îmbogăţiţi. Deşi montările se succed, niciodată n-au aerul a fi făcute la repezeală. Unele îţi sapă în memorie. Oricum, demersul său este fascinant de urmărit.