Unii cred că Armstrong n-a pus niciodată piciorul pe Lună. Bate briza peste steagul american în videoul ăla, şi doar pe Lună nu e vînt, nu-i aşa? Dar cînd vedem la TV cum arde Parlamentul, trei străzi mai încolo - ei, asta e mai uşor de crezut, nici nu trebuie să ieşi din casă să te uiţi cu ochii tăi. Ba chiar e mai sigur să nu. Fake e numai ce nu cunoaştem, noi înşine n-avem cum să fim. Să fim fake. Noi doar îmbunătăţim realitatea, pe ici, pe colo, buze mai roşii, ciorapi impecabili, şolduri mai suple. Chiar şi-aşa, noi nu putem fi decît autentici, o ţară de oameni curajoşi şi revoluţionari - "important e nu ce înscenezi/ important e cu ce te alegi din înscenare".
Dacă vrea cineva - aşa, din morbidă curiozitate - să afle dacă există o scenă alternativă de teatru la Chişinău, în mod sigur din presa moldovenească n-o să scoată multe informaţii. (Din raţiuni imperceptibile pentru mintea omenească, nici după schimbarea de putere de la Chişinău, adică după ce la guvernare au ajuns "ai noştri", practica jurnalistică din Republica Moldova n-a suferit vreo metamorfoză.) Chiar şi articolele despre reînviatul Festival Naţional de Teatru (reînviere datorată, cel mai probabil, faptului că ministrul Culturii numit de Alianţa pentru Integrare Europeană e director de teatru) inventariază exclusiv producţiile instituţiilor de stat sau finanţate de stat - care, de altfel, şi-au ales singure spectacolele de prezentat în festival.
Altminteri, înţeleg că titlul original al premierei de pe 7 şi 8 decembrie 2009, de la Clubul 513*, semnată de un artist cu care, de altfel, teatrul moldovenesc se laudă (Mihai Fusu), e de natură să ruşineze urechile simţitoare, cunoscătoare de rusă - poate de aceea Podozritelnoe Yebalo (i.e. Mecle pizdos de suspecte, referinţă la expresia unui poliţist anchetîndu-i pe "golanii" manifestînd contra lui Voronin) sau Am ce am eu cu poliţia nu apare pe nicăieri în presă... E şi asta un fel de fake, de remodelare a realităţii după anume precepte ideal identitare. Hui io znaet.
Podozritelnoe Yebalo (text şi regie: Mihai Fusu), cu interesantele lui tribulaţii de titlu (în browniană schimbare pe Facebook), exploatează cel mai generos moment teatral al istoriei moldoveneşti recente: "evenimentele" din 7 aprilie 2009. Aparent (dar numai aparent), despre asta vorbeşte şi Footage, cel mai recent performance al Nicoletei Esinencu, la acelaşi Club 513. Trei actori (Alexandru Pleşca, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), trei televizoare, pe care curge, impasibil ca spălarea pe creier, imuabil ca marşul morţilor PCRM spre secţia de votare, programul live al canalului oficial Moldova 1. Şi un material de informare despre exit-poll-ul din 5 aprilie 2009, un video delicat, cu chiar Alexandru Pleşca în prim-plan, o întrebare dureroasă - "Naţionalitatea?" - şi un răspuns greu de asumat: "Moldovean". Pe care Saşa trebuie să şi-l ia asupră-i, ca pe propriu-i fake identitar, imposibilitatea de a depăşi falia dintre ceea ce spui acasă şi ceea ce accepţi să spui în public.
Actorii joacă aproape alb - pentru că, de fapt, nu joacă; ei comunică, sînt un releu informaţional, conectat la privirile şi minţile spectatorilor, transmiţînd o undă de şoc ce reactivează memoria şi conştiinţa. Ei au atitudine (şi nu e de ici, de colo să uiţi ce ştii să faci ca actor ca să te expui astfel) - cu care lovesc conformisme, călduţe locuri comune şi adevăruri prea cu grăbire îmbrăţişate. Pentru că Footage nu e un spectacol despre ceea ce ştim că s-a întîmplat pe 7 aprilie (foc la Parlament, abuzuri din partea poliţiei, discursuri înflăcărate din partea guvernanţilor), ci despre cum ne-am amăgit că ştim - sau, mai precis, despre cum te poţi amăgi creînd mituri. "Poţi să scoţi o sută de mii de oameni în stradă/ Să dai foc parlamentului în faţa lor să dai foc/ Şi pe deasupra/ să-i faci să creadă că ei au dat foc/ Şi pe deasupra/ să-i faci fericiţi că ei au dat foc" - nu contează decît cine ce obţine. Un joc de-a făcătura care începe nevi-novat, cu retuşatul unor fotografii (să fim mai slabi, fără coşuri, cu buze roşii), şi sfîrşeşte cu retuşatul identităţii sociale (unde răii sînt răi, bunii sînt buni şi cîştigă întotdeauna, sîngele e sînge şi zăpada, nea).
În 2008, artistul libanez Rabih Mroué crea performance-ul The Inhabitants of Image, o interogaţie, în formule teatrale, a semnificaţiei imaginilor ce ni se servesc, programatic, într-o lume suprasaturată de imagini. Imaginea ca politică: străzile Beirutului invadate de afişe, în care un mai tînăr preşedinte egiptean, Gamal Abdel Nasser, îl secondează pe mai vîrstnicul premier libanez Rafiq Hariri. Singura problemă: Nasser a murit, la 60 şi ceva de ani, pe cînd Hariri avea 26. Apoi: pe străzile capitalei libaneze, zeci de postere cu martiri ai Hezbolah, în uniformă de război. Doar că uniforma, corpul, e unul şi acelaşi, doar chipurile şi numele diferă - împrumutate unui trup intrat deja în posesia de drept a partidului. Însă nu imaginea e, în realitate, un fake, ci încrederea în ea, presiunea pe care expunerea la imagine o creează asupra realităţii. O ficţiune participativă, o excrescenţă pe suprafaţa realului, numită mit (al patriei în pericol, al jertfei pentru patrie).
Pentru Moldova, 7 aprilie are valoarea unui mit fondator - e un fel de bătălie de la Posada modernă - şi nu e singurul mit vizitat de Footage (a cărui structură dramatică e cea proprie Nicoletei Esinencu: un fals monolog poetic, în care vocile se aglutinează, o cutie de rezonanţă a străzii, incluzînd fragmente de "manual de fabricaţie", formule de acumulare şi repetiţie). Nu e lucru uşor să arunci în aer astfel de mituri, mai ales cînd faptele sînt atît de apropiate în timp; e dur şi doare să ţi se spună că eşti "o ţară plină de gandoni". Ceea ce chestionează Nicoleta Esinencu e existenţa factice, iluzia revoluţiei participative care nu schimbă, practic, nimic - căci e o diferenţă între a provoca o revoluţie şi a te trezi într-una, în care poţi merge cu implicarea cel mult pînă la a face o fotografie. Revoluţia începe atunci cînd nu e nimeni în jur să filmeze ori să facă poze.
Note:
*: Club 513 (în "traducere", "Vineri, 13") e un bar-restaurant la subsolul Teatrului "Luceafărul", care, din martie 2009, găzduieşte spectacole nonconformiste (Ronald, clovnul de la McDonalds de Rodrigo García, regia Luminiţa Ţîcu, Bash de Neil LaBute, regia Mihai Fusu, Mame fără pizdă, un performance de Nicoleta Esinencu), responsabil de programare fiind Mihai Fusu (modelul e bucureşteanul Teatru LUNI de la Green Hours). Convertirea clubului în spaţiu performativ are un asemenea succes, încît şansele ca şi alte baruri din Chişinău să devină "teatre" sînt foarte crescute, în condiţiile în care scenele publice au un repertoriu redus şi nu joacă în mod constant.
Mobile European Trailer Theatre (METT), Chişinău
Footage, un performance de Nicoleta Esinencu
Cu: Alexandru Pleşca, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc