Deconstrucția tabu-urilor în care se înfășoară amăgitor familia căpitanului Edgar, după 25 de ani de căsnicie silnică, e sugerată de la bun început prin scena mută în care muncitori cu măști de pânză pe figură ridică dușumeaua, fundamentul apartamentului, desfigurând la modul grotesc spațiul în care familia, această "celulă a societății" își duce existența. Măștile protectoare sunt asemenea celor purtate azi împotriva gripei porcine, în vreme ce unul dintre muncitori face deratizarea. Decorul pare mișcat, mobilierul vetust în dezordine, oglinda sucită, numai zidurile de pușcărie, masive - "aici a fost o fortăreață" - sunt neclintite, impasibile la zbaterile personajelor. Cadrul astfel creat de Arhidiade Mureșan este numai bun pentru un război al nervilor între bărbat și femeie. Tensiunea preexistentă în viața cuplului explodează o dată cu apariția lui Kurt, prieten al familiei, îndrăgostit cândva de Alice, soția lui Edgar. Fragilul echilibru se clatină, labilitatea relațiilor iese la iveală, perspectivele cuplului se năruie. Din spatele aparențelor apar grimasele stării de nefericire. Tortura reciprocă avansează spre un fel de anatomie a morții, oglindită și analizată perspectiv printr-un dans simbolic ce proiectează în macabru eșecul existențial. Strategiile remontării în virtualitatea iluziilor sucombă lamentabil, definitiv.
Privit din perspectiva unei contribuții a greilor scenei, spectacolul primește consistența unei piese de rezistență din actuala stagiune. Anton Tauf, răsfățatul publicului clujean pentru puternica lui personalitate artistică și pentru farmecul său personal, face un rol memorabil. Se poate spune că acest rol nu avea derogare (de la destin) să lipsească din palmaresul unui actor de talia lui. Maestru al stărilor contradictorii, Anton Tauf înzestrează personajul cu atributele izbucnirilor convulsive proprii unui suflet traumatizat de soartă, marginalizat, izolat și măcinat de nefericirea sa. Aparatul vechi de radio, la care tot meșterește Edgar, este un hobby la îndemână, un fel de refugiu din fața adevărurilor vieții, pe care în clipa următoare nu pregetă să le rostească răspicat și cu furie nepotolită. Performanța lui Anton Tauf trebuie să fie una de răsunet, înscriindu-se în galeria succeselor sale, care nu sunt puține.
Melania Ursu în Alice traversează cu tact trăirile personajului dominate de balansul dramatic iubire - ură și transmite fiorul din încrâncenarea dezolantă a femeii cu himerele trecutului. Ea exteriorizează convingător traumatismele și oboseala unei vieți tensionate, trăită sub teroarea torturărilor reciproce. Pentru portretul la maturitate al actriței, voi cita din rândurile scrise de Eugenia Sarvari în revista Steaua în 2005: "Melania Ursu face parte din categoria acelor minunați actori, care, atunci când apar pe scenă, câmpuri subtile de energie încep să vibreze, insesizabil la început, din ce în ce mai puternic pe urmă." Aceste vibrații sunt detectabile și în Dansul morții montat de Sorin Misirianțu pe scena Naționalului clujean și devin un liant al comunicării între actori.
Dan Chiorean în Kurt accede cu prea mare dezinvoltură la o partitură dificilă, condusă pe muchie de cuțit. El este bine folosit mai ales ca factor destabilizator în viața cuplului și mai puțin bine ca virtual îndrăgostit de Alice. Tremuratul mandibulei (găselniță ce strecoară un strop de ridicol) îl salvează de multe ori din stările confuze, oscilante ale personajului.
Sorin Misirianțu a mers în montarea piesei lui Strindberg mai mult ca oricând pe un spectacol al actorilor, mizând pe farmecul lor personal, pe ingeniozitatea lor interpretativă. Având actori de un asemenea calibru, nici nu i-a fost prea greu.
Teatrul Național Cluj-Napoca:
Dansul morții de August Strindberg
Traducere de Valeriu Munteanu
Regia: Sorin Misirianțu
Distribuția: Anton Tauf (Căpitanul), Melania Ursu (Alice), Dan Chiorean (Kurt)
Decorul: Arhidiade Mureșan
Costumele: Cristian Rusu
