E comedie. De aşa ceva îţi dai seama de la primele replici ale acestui text care, de doi ani de când a apărut la Radio BBC Londra, face turul României şi culege premii. E un text mai degrabă orientativ, un scenariu ca suport de spectacol, având o structură de puzzle. Iar spectacolul oferă o variantă prelucrată a textului, fără însă a-i omite farmecul confruntărilor verbale, smulse parcă din momentele de nerecunoaştere absolută, aşa cum apăreau în scenele de mare turaţie comică ale pieselor lui Calderon, Lope de Vega sau chiar Beaumarchais.
Dar e mai ales romantică pentru că, una la mână, aşa zice titlul. Doi la mână, are toate ingredientele unei poveşti născute, umplute, înflorite şi distruse de către amor. El şi Ea se găsesc în acelaşi pat, după o presupusă noapte de sex. Sunt gata-gata să se jupoaie, dacă nu i-ar bântui întrebarea aia asasină "şi, totuşi, ce-ar fi dacă...". Păi, ar fi că cei doi "păţesc" ceea ce merită, adică o căsătorie mare şi lată, din care idila dispare înfricoşător de iute, lăsând loc unei rutine care adânceşte tot mai tare dezgustul mutual şi pofta de a lovi în plin cu cele mai "dulci" declaraţii... Dar tot aventură rămâne o asemenea relaţie crâncen de stabilă şi intensă ca un motocros, fiindcă nu-i lipsită de hopuri, chinuri şi de dorinţa de a le depăşi. Simţi că le vor trece cu bine, îţi zâmbesc a împăcare, dar ca nişte oameni ce se află, ajung amândoi înapoi la clişeu, la război şi, finalmente, pe o insulă pustie. Naufragiu romantic, ai zice, dar piesa se încheie cu aceleaşi salve de jigniri reciproce...
Spectacolul e la fel: război pe toate fronturile între El (Cristi Grosu) şi Ea (Cristina Ragos), de la injurii verbale până la bombardamentele reciproce cu decoruri - destul de minimale, de altfel, că ce poţi să zici mai mult despre două scaune, o saltea, jaluzele, servietă, veioză (cu ceva aluzii la mitul androginului, la ideea de cuplu), toate într-un roşu pasional... Plus o iederă care încadrează povestea de amor în parodie, plus un acvariu ca simbol al insulei pe care cei doi naufragiază cu toate certurile lor. Nu lipseşte personajul-cheie, un Cupidon (Radu Lărgeanu), cam curentat săracu' (dacă e să-l judeci după coafura şi corporalitatea isterică), ce le transmite personajelor o nervozitate şi mecanicitate specifice marionetelor. Cu un slow-motion gestual demn de Bob Wilson, el impune ritmul de poveste prin bătăile repetate cu piciorul în podea, conferind secvenţialitate, care înlesneşte receptarea.
În ciuda acestei secvenţialităţi, susţinute de schimbările repetate de ecleraj, spectacolul are o curgere filmică, dată în special de centrarea pe dialog, de uşurinţa salturilor temporale şi de tempoul fluent al diegezei. Meritul, în toată această ţesătură cinematografică, e mai ales actoricesc, cum tot actorilor le revine medalia pentru faptul că susţin un spectacol care începe, creşte şi se încheie forte. Cristi Grosu şi Cristina Ragos, deja veterani într-ale distribuţiei cu amanţi şi amante, controlează la fel de atent schimburile iuţi de replici, ca şi momentele de monolog alternat. Foşti colegi la clasa de actorie a lui Miriam Cuibus, deci deprinşi de-a binelea cu corporalitatea alertă şi cu salturile bruşte de expresie ale personajului, cei doi fac un duet la fel de comic, pe cât e de gălăgios şi nervos. Folosind mai mult măşti faciale, sacadate până la caricatural, decât expresii, interpretările lor ating, totuşi, un grad riscant de isterie, în sensul căderii în stridenţă. Dar se descurcă şi îţi amintesc de tot ce-i mai spumos într-un sitcom romantic.
Crize e teatru imposibil. Dar, în curând, m.chris.nedeea îl va produce altundeva decât sub acoperişul Teatrului Naţional din Cluj. Rezultă de aici că spectacolul nu se mai joacă la Cluj. Motive sunt, dar noi îl publicăm pe al regizorului, că poate aşa răspundem întrebărilor de-a dreptul ardente ale spectatorilor, cu privire la dispariţia unor spectacole de primă mână ca Tot ce se dă, Să epilăm spre vest, Duelul, Fuck you Eu.ro.Pa!, montate toate în studioul "Euphorion".
Nu c-ar fi prea restrictiv acest subsol, unde ai crede că nu se poate face decât "teatru-minus-spaţiu" şi unde îţi dai seama că nu poţi inventa la infinit soluţii scenografice, ca să minţi că e destul spaţiu. Nu e spaţiul de vină, Doamne fereşte. A ştiut nedea, acest maestru al gestionării falimentului, să-şi păstreze stilistica la un nivel de minimalism funcţional, ca să nu zic la de teatru sărac, fără să coboare spre clişeu... Chiar dacă aduce a tarabă goală, aşa minimalist cum e, teatrul lui e deocamdată taraba la care se înghesuie lumea. Dar, cum spuneam, taraba va fi în alt oraş.
De fapt, scoaterea Teatrului Imposibil de sub cupola Teatrului Naţional e un gest vehement de protest pe care m.chris.nedeea şi-l asumă din plin. Motivele invocate de regizor sunt atitudinea indolentă şi lipsa de sprijin financiar ale Naţionalului, cu privire la costurile de producţie şi deplasare în ţară ale spectacolelor Imposibilului. Pe scurt, oameni buni, s-a dus pe apa sâmbetei încă o poveste (aparent fericită) de colaborare (aparent trainică) între două teatre (aparent prietene), la fel ca multe alte istorii imposibile cu care ţara Clujului s-a obişnuit.
