Povestea operei Ça ira de Roger Waters este una care, cu siguranţă, merită povestită - oricînd şi oriunde există oameni care mai sunt încă fascinaţi de miracolul muzicii şi al spectacolului. E o poveste atît de exemplară, în felul ei, încît a rata întîlnirea, fie şi mediată de un povestitor oarecare, ne-ar lăsa mult mai săraci... Sigur, mi se poate răspunde, cu simplitate, că atîta vreme cît nu ştii că ai o nevoie, obiectul nevoii nici măcar nu s-a născut. Fiecare persoană umană e, probabil, inconştientă că libertatea sau iubirea sunt materializabile, cîtă vreme nu e privată de libertate sau de iubire...
Roger Waters s-a întîlnit cu ideea de a scrie o operă despre Revoluţia Franceză în 1988, atunci cînd, printr-o întîmplare, a ajuns în posesia libretului compus de Etienne Roda-Gil (autor cîndva celebru de versuri pentru şansonetiştii francezi) şi de soţia acestuia, Nadine. Etienne şi Nadine (ea deja bolnavă de leucemie) concepuseră libretul, ba chiar şi superbe desene de personaje şi costume (Nadine), în pasteluri delicate, suprarealiste, pe cartoane gălbui. O operă obiect în sine, libretul celor doi, care visau un spectacol cu eroii revoluţiei concepuţi ca păsări (o sugestie preluată poate din Adunarea păsărilor, celebrul poem persan dramatizat de Ted Hughes şi Peter Brook cu treizeci de ani în urmă), s-a născut din dorinţa lor de a exprima o stare de spirit compact simbolică în pregătirea bicentenarului care a agitat, într-un moment istoric atît de complex, Franţa şi Europa lui 1989. Superbul manuscris l-a lăsat pe Waters cu gura căscată, şi i-a împrietenit pe cei trei (soţii Roda-Gil şi Waters) pentru totdeauna. La origini, cuplul îl interpelase pe marele compozitor şi interpret al Pink Floyd pentru a-i cere permisiunea de a folosi fragmente din The Dark Side of the Moon ca ilustraţie a unora dintre scenele preconizatei opere. Aşa cum mărturiseşte însă el însuşi, Waters a optat, încă din primele minute, pentru o implicare totală şi proaspătă, pentru o operă integrală care să servească acest libret de care s-a îndrăgostit spontan.
Aventura, începută chiar în ultimele luni ale lui '88 (şi care, spune legenda, a trecut şi pe la cabinetul preşedintelui Mitterand, în perspectiva bicentenarului, care ar fi contactat entuziasmat Opera Bastille, aflată atunci în plină lansare, dar al cărei board de specialişti a refuzat cu oroare producţia despre "Revoluţia lor" a unui... englez, şi rocker pe deasupra) a durat... şaisprezece sau, mai corect spus, şaptesprezece ani. Timp în care, inevitabil, Nadine Roda-Gil a pierit răpusă de boală, iar Etienne s-a stins la rîndul lui. "E nevoie de şaisprezece ani ca să scrii o operă?", l-a întrebat cu ingenuitate un jurnalist american pe Waters la lansarea Sony a dublului album CD, însoţit de DVD-ul making-of-ului, în primăvara lui 2005 (Ça ira!, CD Vol. 1 & 2, Sony Music, DVD: Ça Ira!: The Making Of, Written and directed by Adrian Maben.). "Nu tocmai", a răspuns cu blîndeţe compozitorul britanic, "dar a fost nevoie ca s-o poţi produce la calitatea asta"... Şi, luaţi aminte, e vorba doar de CD, deci de varianta în conservă.
Şi mai amuzant, un alt jurnalist, tot atît de american, a sugerat după lansarea de la New York că Waters avea nevoie de ceva bani în plus, dar şi de reînvierea unei faime uşor veştejite. "Am probabil cea mai tare maşină de pe continent, şi o am demult", a replicat placid, într-un interviu, autorul, "nu mai aveam nevoie de una nouă..."
Adevărul adevărat e, cred, că Waters nu avea deloc... nevoie de faimă în plus, mai ales într-un mediu atît de scrobit şi de exclusivist cum e cel al muzicii clasice. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, provocarea lui vine tocmai de acolo de unde Ça ira nu e o... operă rock, chiar dacă un cronicar italian, în alt fel gogoman faţă de colegii lui americani, a scris în 2004, la premiera în concert live de la Roma, că muzica lui Waters e mai degrabă Lloyd Weber decît Puccini. Nimic mai puţin adevărat şi mai inconsistent. Muzica, îi previn pe curioşi, e un amestec foarte personal între Carl Orff, Puccini şi... Roger Waters, orchestraţia - grandioasă şi elaborată ani la rînd - aparţinîndu-i lui Rick Wentworth şi lui Roger Waters, cel dintîi dirijînd şi reprezentaţia în concert de la Roma. Cum se vede şi din presă, dar şi din filmul ataşat CD-ului, anii lungi scurşi pentru elaborare, perfecţionare, înregistrări succesive în studiouri diferite, selecţia soliştilor (în întreaga perioadă aceiaşi, respectiv soprana chinezoaică Ying Huang, baritonul Bryn Terfel şi tenorul Paul Groves) şi, fireşte, scuturarea de bani personali pentru a produce fiecare nou fragment în parte, au consolidat prietenii de creaţie (puneţi aici şi tehnicienii, şi coriştii, şi muzicienii din Senegal şi Burundi, în special senegalezul Ismael Lo) dintre cele mai puţin imaginabile în lumea noastră confuză, pusă pe dat tunuri peste noapte şi egolatră. Iar în cea românească, aşa ceva pare cu atît mai greu de conceput, oricît ai încerca să... păstrezi proporţiile.
Cine-i... Cineva în lumea asta mare?
Că nu e nici pe departe vorba despre un capriciu de vedetă rock multimiliardară, e vizibil şi din faptul că, răspîndite printre turnee mondiale, personale sau cu grupul reunit (dacă ar fi numai să ne gîndim la uriaşul turneu de binefacere Life 8, coordonat acum cîţiva ani de Bob Geldof), concertele cu fragmente - work in progress - din Ça ira s-au succedat încă din 1998, ba în Malta, ba la Berlin, oriunde Waters a fost invitat să-şi facă de cap pe ceva bani "publici", fiindcă autorităţile aveau de sărbătorit, iar poporul voia distracţie elevată. Iar el, decît să reia binecunoscute segmente din The Wall (să nu uităm că 1990 a fost şi anul în care Pink Floyd şi-au făcut damblaua de a cînta-monta capodopera chiar la zidul Berlinului!; pentru cei care nu erau atunci născuţi, sau încă nu vorbeau, spectacolul a fost transmis şi de către TVR... încă "Liberă"), a preferat să... sondeze reacţia cu neobişnuita şi epuizanta sa nouă creaţie.
Întrebarea logică ar fi: de ce nu s-a reprezentat, de ce a fost nevoit autorul să recurgă la versiunea CD+DVD înaintea oricărei montări... vii? "De-aia că sunt proşti!", ar zice Ilie Moromete, cu referire strictă la producătorii de spectacol din fericitul vest; dar şi, cu zîmbet mai viclean, cu adresă la managerii marilor combinate de operă din capitalele cultural-turistice. Imaginaţi-vă, doar, că "afacerea" unei asemenea montări, presupunînd, desigur, o enormă investiţie, ar fi fost un eşec financiar... Vă e greu, nu-i aşa? Şi totuşi, nimeni nu se încumeta, fiindcă fiecare colivie-club artistic/ă, de sticlă sau de plexiglas, continuă să fie dominată de propria ei mafie de două parale...
Şi totuşi, dincolo de sclifoselile publicurilor captive ale megaconcertelor "Trei tenori" şi "Patru Dive", dincolo de strîmbăturile specialiste ale celor care "deservesc" turismul semidoct (pe vremea împuşcatului exista o centrală comercială în Bucureşti care se numea Cooperativa Deservirea), ceva ceva trebuie să explice, şi din perspectiva lui Waters, o atît de prelungă aşteptare frustra(n)tă.
Cred, dar e doar o supoziţie personală, că visurile compozitorului cu privire la montare erau indisolubil legate de conceptul originar al soţilor Roda-Gil: un spectacol care ar trebui să aibă loc într-un circ, cu un set de decoruri diferite şi enorme (cor de bărbaţi, cor de femei, cor de gospel, cor de copii), cu acrobaţi şi dansatori şi, mai ales, cu o scenografie foarte bogată şi neobişnuită. (În România imaginară, una de Adriana Grand, să zicem, plecînd de la sugestiile pastelate ale Nadinei). Or, dincolo de costurile greu de contabilizat, era necesară un soi de cataliză emoţională care să poată strînge la un loc asemenea mulţime de energii profesionale: de aici şi faptul că, în urmă cu cîţiva ani, Waters a cochetat-negociat cu... Cirque du Soleil. N-a ţinut. Cine ar putea fi acel cineva care să pună toate astea la un loc încă nu s-ar fi putut preciza, nici măcar în primăvara lui 2005, cînd opera a fost lansată în formatul electronic.
Ei, bine... aiuritor, cineva a luat rapid trup. Un trup multiform şi de necrezut. Cineva era... Polonia, bătrîna împărţită de istoria hapsînă de trei ori; centreuropeana, ţara Solidarităţii, a lui Kantor şi Grotowski, a lui Chopin şi Potocki, a lui Wajda şi Kieslowski. În 25 august 2006, la Poznan, în spaţiul interior deschis al Centrului Internaţional de Afaceri, amenajat ca circ, zece mii de spectatori, cu distribuţie, orchestră, coruri, dansatori, regie şi scenografie poloneze, inclusiv acrobaţi, cai, baterie de puşcaşi, tunuri, automobile, filme 3D în gigantice proiecţii, light design digital şi cîte altele. În plus, Poznanul n-avea de sărbătorit nimic în momentul acela, nu era nici Festivalul Berii, nici centenarul zidului din spate al cetăţii; n-avea decît, poate, să se omagieze pe sine însuşi: fiindcă producătorul - şi el polonez, fireşte - nu a menţionat pe site nici o dată specială căreia să-i fie dedicat evenimentul. Cel mult, a apărut pe Google informaţia că, în pofida evidenţei că biletele fuseseră puse în vînzare din martie şi epuizate internaţional imediat după aceea, premiera se amînă o lună (fusese programată în iulie).
Ei da, aşa mai înţeleg şi eu. Apa vine şi la moara unora dintre noi, fie ei amatori de muzică, de teatru ori de film. Vine Estul să salveze obrazul stafidit al Vestului, că tot ne-am integrat cu toţii şi mîncăm la micul dejun normative, iar la cină scumpiri ale gazului metan. După turneul mondial din 2006 (cît din cîştigul acestuia o fi plecat la producţia din Poznan?) ar fi de visat o coproducţie "în turneu" cu Ça Ira. De ce nu? Cine ar putea co-produce? Ar cînta polonezii? Sau alţii? Ce boom ar fi fost o coproducţie la Sibiu, capitală culturală europeană în 2007!!! Dar cui să-i treacă prin cap aşa ceva? Eu pariez pe polonezi, fiindcă ăştia nu se lasă.
Şi, în fond, ce e Ça ira?
Am a-i preveni pe cititori, din start, două lucruri. În primul rînd că, dacă se aşteaptă să găsească în opera de aici sound-ul pregnant şi tipic din albumele clasice Pink Floyd, vor avea un şoc. E o operă postromantică la nivel melodic şi armonic, în care Waters şi Wentworth au utilizat orchestraţii şi contrapunct care amintesc pe alocuri, vizibil, de Orff (mai degrabă de cel din Cantata cafelei şi din Triumful Afroditei decît de cel din super-uzata Carmina Burana), în special la nivelul raporturilor dintre cor şi orchestră, dialogînd uneori cu citate monodice. Altminteri, tratamentul vocilor solo în relaţie cu celelalte două paliere, al corurilor şi al orchestrei, este unul puccinian, cu virilitate şi chiar cu un soi de umor cu nuanţe de Mahler (minus tentaţia expoziţiei excesive, fiindcă teatralitatea ansamblului e marcată, în defavoarea simfonismului).
În al doilea rînd, e de precizat că opera este, în fond, una profund post-modernă, oricît de tare ne-ar irita pe unii termenul. Şi asta i-a scos din ţîţîni pe cronicarii scrobiţi de pretutindeni, neimpietînd însă nicicum asupra vînzărilor CD-ului în lume. (Sigur, el nu s-a vîndut ca The Wall şi nici Waters ori producătorii nu şi-ar fi imaginat aşa ceva, provocarea basistului de la Pink Floyd fiind too much, cum ar zice englezii, ori de nişă, cum ar zice specialiştii în marketing).
Cînd spun "operă post-modernă" mă refer atît la conţinutul şi structura scenariului-libret, cît şi la muzica propriu-zisă, fragmentaritatea şi amestecul traversînd cu nonşalanţă şi dezinvoltură orice bariere. Alături de atmosfera şi chiar citatul stilistic tardo-romantice, de care vorbeam mai sus, Waters se auto-citează (Every Stranger's Eyes devine în operă aria lui Ludovic al XVI-lea, intitulată "Scrisoare", în care regele nefericit, aşteptîndu-şi condamnarea la ghilotină, îi scrie "vărului său Bourbon" din Spania); apoi introduce un band de jazz african, face să dialogheze corpurile corale între ele, sparge măreţia de cantată cu vocea lui Ismael Lo în rolul sclavului revoluţionar din coloniile franceze şi o multiplică geometric într-o apoteoză gospel. Şi aşa mai departe. În pofida sobrietăţii aparent imnice a partiturii, nuanţe de grotesc şi auto-persiflare, ba chiar de deconstrucţie sonoră voită, sunt de recunoscut la fiecare pas.
În plus, intenţiile lui Roda-Gil, cele de a revizita artistic sursa "democraţiei" moderne - în sensul dat re-vizitării de celebra carte a lui Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, (Polirom, 1999), dar şi în virtutea demontării filozofiei negative a post-iluminismului, vezi Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, Polirom, 2001 -, sunt servite de Waters cu o disciplină şi cu o imaginaţie dintre cele mai debordante. De la scena de debut, în care copilul Marie-Antoinette, plimbîndu-se prin grădina palatului vienez, îşi visează condiţia de viitoare regină a Franţei şi conversează antagonic cu pasărea cinstită (turturea), care-i anunţă mizeria lumii cu care va avea a se confrunta, pînă la dramaticele replici ale lui Condorcet, hotărînd condamnarea familiei regale, conflictul filozofiei moderne, stînga egalitaristă vs. dreapta elitar-aristocratic-tradiţională, traversează întreaga construcţie. Dreptul de a spune şi cel de a citi, dreptul de a avea drepturi "ale omului" şi responsabilitatea de a produce cu ele sînge pur pe pavimentul străzilor cetăţii, toate sunt luate la întrebări, cu patos sau în răspăr. Marie Marianne, roza simbolică a revoluţiei, şi Marie-Antoinette, regina legendarului cozonac, sunt cînd ipostaziate, cînd jelite, cînd trase de urechi, iar varianta CD joacă pe unitatea de rol a chinezoaicei soprane. Ce e de condamnat, ce e de păstrat, acum cînd lumea intrată într-un nou mileniu pare să arunce peste bord, cu senină împăcare participativă, valori trudite şi concepte devenite reci şi fără trup, iată o problemă faţă de care opera lui Waters şi Roda-Gil pare a avea ceva esenţial de spus. Şi asta tocmai pentru că marginile relativismului ideologic s-au revărsat periculos, ameninţător, către o lene îmbuibată, amatoare de normative calpe, care intră pe uşa din dos. Să scrii şi, mai ales, să lansezi / montezi Ça ira în deceniul Bush e o mare nebunie, dar una măcar simptomatică.
Ar mai trebui adăugat, tot în preambulul a ce e Ça ira, că, bine antrenată ideologic, critica de întîmpinare americană nu a ezitat să amintească legăturile de stînga, consecvente şi declarate, ale lui Waters, în raport cu subiectul / obiectul / tema. Chestia asta m-a amuzat, spuse autorul acestor rînduri, cel mai tare... Fiindcă ea e semnul palpabil că, în satul mondial, iluzoria dihotomie dreapta / stînga mai funcţionează undeva, în subconştientul cultural de dincolo de Ferentari, pe teritoriile artistice. Acţionînd tot atît de malign ca alaltăieri.
O critică ideologică, oricît de fundamentat frankfurteză sau jamesoniană, se îneacă irevocabil în hohotul de rîs, ulterior, provocat atît de o montare în premieră absolută în Polonia, cît, mai ales, de audienţa ei. Iar pariez pe polonezi, unicii producători, timp de cincizeci de ani, ai unor curente teatrale autentice, ai unei şcoli de filozofie politică anti- şi trans-marxistă şi... ai unui papă. E şi motivul pentru care, probabil în deplin acord cu autorul, regizorul spectacolului utilizează în 3D imagini proiectate din Goya în actul întîi, pentru a ajunge la Hitler şi Stalin în cel de-al treilea. Să montezi asta la Poznan, tocmai în clipa în care, pe cale democratică, vine la putere un preşedinte care-l face pe frate-său geamăn prim-ministru, într-o Polonie aparent anesteziată de grotescul ultim! Ce simţ al umorului! (Ce să spun, că Becali cu 30% opţiune de vot o fi mai bine..., replică Morometele meu interior. Şi, uite, se opune cineva, face cineva vreun spectacol, măcar o farsă acolo...?).
Mesaj trans-estetic
În fine, ceea ce am resimţit eu, nemijlocit (decît de disculeţele triplului album, dacă le considerăm mijlocitoare), este mirosul pregnant al unei libertăţi pe care-o credeam intrată definitiv în adormire. Libertatea de a re-gîndi asupra propriilor tale motivaţii şi resurse. Libertatea de la lua la scărmănat ideile gata făcute. Libertatea de a te durea în cot de obsesia paranoidă a originalităţii, în beneficiul bucuriei de a face. Libertatea de a fi împreună cu cine vrei tu, de a sluji un gînd mai puternic decît "ce vrea industria şi comerţul", libertatea de a munci împreună, încăpăţînat, fiindcă vrei să faci lucrurile pînă la capăt. Libertatea de a-ţi iubi şi respecta prietenii care merită iubiţi şi respectaţi. Libertatea de a fi modest, dar refuzînd compromisurile ieftine. Costă al naibii libertatea. Ai zice că numai dacă eşti multimiliardar Pink Floyd ţi-o poţi permite. Vă e milă de voi înşivă? Înseamnă că sunteţi iremediabili cinici şi, ca să răsturnăm replica lui Caranfil care a făcut deja legendă, meritaţi să vi se "ia banii". Nimic mai penibil decît instalarea în superioritate blazată a leneşului.
Pentru părinţii adormiţi în zaţul şaişoptismului, care suntem noi, ca şi pentru copiii noştri gata afazici, înglodaţi în siropul dependenţelor care le ţin loc de existenţă, exerciţiul libertăţii nu mai e nici meditaţie, nici acţiune. Pur şi simplu, nu mai e... Demonstraţia lui Waters, dublată fervent de montarea poloneză, e că pierzi şaptesprezece ani, dar ai fost acolo, în exerciţiu. Martor şi participant la practicarea vie a libertăţii. Mor de ciudă că n-am fost.
Muzica: Roger Waters,
Libretul: Etienne Roda-Gil,
Regia şi coregrafia: Janusz Józefowicz,
Scenografia: Andrzej Woron,
Producător: Marek Szpendowski.
Distribuţia: Barbara Gutaj (Marie Marianne), Monika Mych (Marie Antoinette), Magdalena Nowacka (Marie Therese), Robin Tritschler / Piotr Friebe / Pawel Skaluba (Preotul revoluţionar / Ofiţerul), Wayne Ellington (Sclavul revoluţionar), Wojtek Drabowicz (Clopotarul), Przemyslaw Firek (Scandalagiul), Bartosz Urbanowicz (Louis Capet / Condorcet), Marta Moszczyńska / Zofia Nowakowska (Marie Antoinette copil), Krzysztof Rymszewicz / Krystian Zacharczuk (Băiatul / Turtureaua). Plus, 100 de corişti, 30 de dansatori, 20 de acrobaţi.
