Îndeobşte, când vine vorba despre Kathryn Bigelow, se discută despre relaţia personal / profesională cu James Cameron, despre epocalul (la propriu!) Keanu goes surfing şi despre faptul că, deşi e femeie, face filme de acţiune, viscerale, brutale - regizează ca un bărbat, ce mai. Asta cu "regizează ca un bărbat" e o tâmpenie majoră, lăsând deoparte orice apucături sau concepte feministe - e o insultă adusă femeilor, bărbaţilor, cinema-ului în general, şi n-am de gând să zăbovesc asupra ei. Mă rog, poate niţel, la final.
Sigur, Kathryn nu e nici primul nici singurul regizor de sex feminin care a făcut valuri în piscina producţiilor eminamente masculine (concept, nu execuţie) - de la Leni Riefenstahl şi Liliana Cavani pînă la Andrea Arnold şi Catherine Hardwicke trecând prin Lina Wertmuller, Amy Heckerling, Penelope Spheeris, Kimberly Peirce şi Claire Denis... exemplele nu lipsesc - , dar ceva îmi spune că-i cumva mai subapreciată. Sau mai discretă. Sau mi-e mie mai dragă. În fine.
Debutul din 1982 (totodată film de diplomă la Columbia - şi care venea după o carieră iniţială de pictor şi un short cu Gary Busey făcut patru ani mai devreme) înseamnă, de fapt, un debut multiplu. Primul film pentru Kathryn, primul film pentru Willem Dafoe, primul (şi singurul) film pentru 90% din distribuţie şi, mai ales, pentru co-regizorul şi co-scenaristul Monty Montgomery, un soi de legendă misterioasă a cinema-ului american, viitor bun prieten cu David Lynch, în al cărui minunat Mulholland Drive a apărut pe post de cowboy (cum altfel?) misterios. În epocă, filmul a trecut relativ neobservat - revăzut astăzi, The Loveless se dovedeşte un exerciţiu bizar şi subversiv, pe muchia dintre fascinant şi deconstrucţie - un "biker movie" setat în anii '50 şi realizat întocmai după tarele şi ticurile vremii. A se citi cadre statice şi voit clişeiste, joc gros, emfază şi postură cât cuprinde, totul pus în scenă, paradoxal, cu nonşalanţa unuia care vrea să încheie cu cinematograful, nu să înceapă. Şi, într-adevăr, n-a fost un început fulminant - aveau să treacă cinci ani până la următorul film...
Near Dark, o primă colaborare (oficială) cu Eric Red şi (neoficială) cu James Cameron, ar putea fi descris, în două cuvinte, drept "western vampiresc". Ar fi păcat. O experienţă vizuală pe care alţi regizori (indiferent de sex, sic!) o caută în van, un setting (Texas) obişnuit mai degrabă cu masacre decât cu simboluri, o muzică (Tangerine Dream - influenţă Michael Mann sau William Friedkin, cum preferaţi) din altă lume, un trio formidabil (Bill Paxton, Jennette Goldstein, Lance Henriksen) împrumutat din Aliens, o metaforă (dragoste, infecţie, nemurire, blestem) crepusculară şi aproximativ inclasabilă - un "cult" instantaneu. Ceea ce ar trebui să scuze niţeluş eşecul următoarei colaborări cu Eric Red (scenaristul lui The Hitcher / Autostopistul, dacă nu ştiţi de unde să-l luaţi), anume Blue Steel, realizat în 1989: un polar urban deghizat în studiu despre obsesie, care începe extrem de bine (psihopatul jucat de regretatul Ron Silver o ia razna definitiv în momentul în care pune mâna pe o armă) dar care aruncă orice urmă de logică pe geam din dorinţa de a ajunge cât mai repede la shoot-out-urile viscerale ce vor deveni în timp trademark.
Am zis shoot-out, am zis visceral, am zis trademark? Am zis deci Point Break, deopotrivă cel mai viu, caraghios, grunge, redundant, trepidant, poetic şi băieţesc / infantil film de acţiune al anilor '90, al cărui plot (agentul FBI Keanu Reeves se infiltrează într-o bandă de surferi condusă de Patrick Swayze, care bandă jefuieşte bănci costumată în foşti prezidenţi yankei) poate funcţiona ca banc dar a cărui anvergură vizuală rămâne un punct de referinţă în istoria contemporană. Astăzi, urmărirea "pe jos" încă taie răsuflarea, asemeni scenelor aeriene, dialogurile încă sunt siderante, iar relaţia Reeves-Swayze (satirizată cu drag în britanicul Hot Fuzz!) emoţionează datorită tragediei ultimului - "He's not coming back"...
Dincolo de împuşcături în ralenti şi alură macho, tema principală a filmelor semnate KB ar fi relaţiile inter-umane, de obicei între bărbaţi, câteodată între bărbaţi şi femei. Prietenia. Trădarea. Datoria de onoare. Altfel spus, Sam Peckinpah şi Robert Aldrich ar fi fost tare mândri.
În 1995, după două episoade din serialul Wild Palms, produs de Oliver Stone, Kathryn a realizat poate cel mai personal (da, scenariul îi aparţine lui James Cameron - care a dat o mână de ajutor şi la montaj, dar asta nu-l face mai puţin personal, din contră) şi ambiţios opus din carieră, un noir futurist / apocaliptic saturat de violenţă, sânge, droguri, sex, moarte, voyeurism, paranoia - ştiţi voi, tot ceea ce face ca viaţa să merite trăită (curmată?). Strange Days, film extrem de non-comercial (crimă, anchetă şi cover-up în LA-ul ultimelor două zile din 1999, vreme de revolte sociale şi trafic de imagini înregistrate direct din cortex!), populat de non-staruri (Ralph Fiennes, Angela Bassett, Juliette Lewis, Michael Wincott şi vechiul prieten Tom Sizemore) şi care, în ciuda finalurilor multiple, funcţionează încă ("They're selling Jesus again!") ar fi trebuit (şi ar fi meritat) să devină un nou Blade Runner. În schimb, aproape a încheiat cariera autorului său - peste cinci ani de zile o găsim pe Kathryn în Europa, filmând pentru o poveste extrem de atipică pentru ea ("love unrequitted" pe două planuri temporale) care se cheamă The Weight of Water şi pe care n-avea s-o vadă (aproape - sic!) nimeni. Cum-necum, această stranie schimbare de direcţie i-a adus un prim (şi ultim!) veritabil contract la Hollywood, anume blockbusterul K-19: The Widowmaker (2002), în care ruşii Harrison Ford şi Liam Neeson se înfruntă pe un submarin avariat - în ciuda tematicii respectate şi a unui savoir-faire ingenios în materie de filmări claustrofobice, filmul s-a scufundat, nu cu zgomot, dar decis. Kathryn Bigelow împlinise 50 de ani, iar cariera-i părea terminată. Am spus părea.
Venezia, 2008. Senzaţia festivalului, unanim aplaudată şi nu suficient premiată, s-a numit The Hurt Locker - poate cel mai bun (percutant? exploziv?) film despre conflictul din Irak, în principal pentru că nu este un film despre conflictul din Irak. Înarmată cu scenariul jurnalistului Mark Boal, cu finanţare exclusiv independentă adunată de te miri unde, cu o echipă restrânsă şi cu actori principali (în special Jeremy Renner) de care se va auzi mai ales de acum încolo, Kathryn a turnat acest film - în fapt, ultima lună din contractul unei echipe de genişti - în Iordania, în condiţii atroce dar cu o poftă uşor de verificat în absolut fiecare cadru. Amicii Guy Pearce, David Morse şi Ralph Fiennes au apariţii episodice, care n-ar trebui să abată atenţia de la suspansul teribil gradat şi senzaţia de imediat definitiv de care filmul nu te lasă să scapi nici măcar după genericul final. O poveste despre hazard, teroare şi, mai ales, dependenţă - o altă trăsătură definitorie a doamnei Bigelow. Americanii au văzut The Hurt Locker abia astă-vară, criticii au început deja să-l voteze filmul anului, iar cele trei nominalizări la Golden Globes 2010 vin să confirme cam ce mai era de confirmat.
Aşa cum bănuiam, nu mă lasă inima să închei fără a aminti titlul unui articol din revista franţuzească Premiere (circa 1995), pe care nu-l traduc de teamă sa nu-l vulgarizez şi să nu-i diminuez noţiunea de compliment suprem (celor care au de gând să dezvolte acuzaţii contradictorii / misogine le precizez că autorul articolului era o femeie): "Si Kathryn en avait, on l'appelait Clint."