Serghei Constantinovici Krikalev, unul dintre cei mai cunoscuţi astronauţi ruşi (singurul om de pe planetă care a stat cel mai mult în spaţiu), a fost iniţial unul dintre cei mai cunoscuţi cosmonauţi sovietici. De fapt, este singurul care a asistat din spaţiu la dezagregarea ţării sale.
Krikalev a plecat în 1991 din URSS şi s-a întors în 1992 în Rusia, descoperind oraşul natal, Leningrad, cu alt nume - Sankt Petersburg. Întrebat de jurnalişti în cursul unei conferinţe de presă desfăşurate pe relaţia Terra - Staţia orbitală Mir, evident, "cum se simte" în această postură, el a dat un răspuns extrem de zen. Ceva la modul "văd de aici schimbarea anotimpurilor de pe Pământ şi asta mi se pare foarte interesant". Secvenţa cu pricina face parte din Out of the Present, documentar realizat de Andrei Ujică în 1995 şi prezentat în 2009 la Bucureşti în cadrul celei de-a doua ediţii a festivalului internaţional de film One World, dedicat drepturilor omului şi organizat de Centrul Ceh. Andrei Ujică a făcut filmul folosind mai ales secvenţe din cele 100 de ore păstrate în arhiva misiunilor spaţiale de la Moscova. Ce vezi în filmul timişoreanului-berlinez nu vei vedea niciodată nici în jurnalele de actualităţi şi nici în vreun SF hollywoodian. Cosmonauţii se joacă de-a baronul Münchausen şi zboară prin navă călare pe un fel de bidon (mă rog, un obiect din complicata lor recuzită). Sau se joacă cu un avion mic pe care şi-l trimit de la unul la altul. Oricât de frivole, aceste amănunte sunt revelatoare pentru existenţa lor spaţială căci, ne-a spus cineastul la discuţia de după film, experimentele pe care le fac pe staţia orbitală le-ar putea la fel de bine face şi pe Pământ. Cucerirea spaţiului e mai mult o problemă filosofică. Rostul ei e să ne apropie de infinitatea pentru care staţia orbitală e doar prima staţie. Interesant e că în film, universul, oricât de nemărginit e, e mereu mărginit de Terra. Cosmonauţii îşi desfăşoară activităţile cu un ochi pe hublou, ca şi cum ar munci în curtea casei şi trebuie să verifice la răstimpuri că totul e OK.
Pe de altă parte, în spaţiu intervine din cauza gravitaţiei o altă chestiune. Libidoul scade vertiginos, iar toată senzorialitatea se strânge o dată cu sângele în cap. Privirea cosmonauţilor e o funcţie care preia din sarcina altor funcţii. Una e să-i vezi pe cosmonauţi râzând euforic (pentru că, o dată ce dispare "răul de spaţiu", cad într-o beatitudine atât de grea încât nu vor să se mai întoarcă acasă), şi alta e să fii în pielea lor şi în spatele ochilor lor psihedelici. Acuma, filmul e documentar nu ficţiune, dar după cele 90 de minute (exact durata de rotaţie a staţiei Mir), n-ai mai vrea nici tu să revii pe Pământ. Şi ştiţi cum arată un astronaut care revine la bază după ce a trecut prin şocul de 9G al aterizării şi regăseşte gravitaţia? Ca un bolovan. Cei întorşi din spaţiu nu pot merge pe picioarele lor şi au nevoie de câteva zile să-şi revină. Corpul se obişnuieşte cu lipsa gravitaţiei ca şi cum aceasta ar fi adevărata sa natură. Poate chiar e, altfel de unde fascinaţia pentru ridicarea de la pământ sub toate formele ei?
Filmul lui Andrei Ujică (despre care s-a spus că este "Un Apollo 13 pentru adulţi", întâmpinat în toată lumea cu cronici superelogioase şi comparat cu Solyaris sau 2001: A Space Odyssey, cărora le şi face reverenţe) a plecat de la un articol din Der Spiegel, "Cosmonaut uitat în spaţiu". Oare acesta să fie motivul pentru care toţi cosmonauţii, de la Gagarin încoace, pleacă în spaţiu cu paşaportul la ei?