Dar iată, speranţa nu moare. Pentru că în America mai există oameni adevăraţi, din stirpea pionierilor de altădată, bărbaţi care înfruntă valul opresiunii venusiene şi călăresc pericolul resurecţiei amazoane. În filmul Lil' Pimp, autorii Peter Gilstrap şi Marc Brooks realizează o pledoarie plină de umanism pentru dreptul copilului de a avea un tată, natural sau măcar adoptiv.
Până aici cred că vă place. Sună uşor patetic, dar merge. E drept, cam miroase a neo-con prin toate ungherele. Chiar şi anul producţiei (2004) ar sprijini un asemenea raţionament. Dar să nu tragem concluzii pripite. Pentru că vorbim despre un film cu fetişism, sado-masochism, viol homosexual (real sau sugerat, cine poate să ştie?) şi cei 3 "p": prostituţie, pornografie, perversiuni. Acuma cred că v-am captat atenţia. Aha, vă spuneţi, un film de Buñuel, sau un scenariu de Sarah Kane. Ei bine, nu. Deoarece (a.k.a. "because"...).
Filmul narează existenţa lipsită de perspective a unui copil de 9 ani, care devine, prin puteri proprii, cel mai mare mic peşte al tuturor timpurilor. Lil' Pimp, adică Micu' Peşte, v-aţi prins, nu? Proxenet, cum s-ar zice. Se deschid două poteci, două chei de intepretare. Dacă n-am şti că acţiunea se petrece în America, am identifica un subiect clasic al neorealismului românesc. Însă filmul e american. Nu vorbeşte despre un self-made man şi nici despre virtuţile modului de viaţă american. Aşa că nu vă alarmaţi. Totuşi, e numai un desen animat.
Lil' Pimp se înscrie în categoria reinventată de Tim Burton şi transformată în cult: filmele de animaţie pentru adulţi. Fără să aparţină genului XXX, animaţiile în chestiune se adresează adulţilor occidentali de secol XXI, mult mai cinici, spirituali (cred ei!) şi dezgheţaţi decât omologii lor din era Bamby, Cheely Willy, Woody Woodpecker. Pelicule precum South Park, The Simpsons sau cele mai consistente bucăţi de manga tind să satisfacă acest segment de piaţă. Lil' Pimp face şi el ce poate în acest sens.
În continuare, pe scurt, intriga. Un băieţel creşte într-un tipic orăşel american de provincie. Învăţătoarea cea sexi şi încuiată îi cere să-şi aducă tatăl la şcoală, pentru o prelegere despre carieră, aşa cum au făcut-o şi ceilalţi copii. Dăscăliţa ştie perfect că puştiul n-are de unde să producă un pater familias, dar totuşi insistă (v-am spus, e un film cu sadism). Copilul suferă, dar filmul se dovedeşte un basm, iar în basm totul e posibil. Tatăl mult dorit apare. E cel mai stilat proxenet al oraşului, iar prezenţa sa în mijlocul elevilor se lasă cu un succes monstru. Pentru că omul ştie să-şi promoveze profesia: "it's a unique enterprise and it's all about love". Până-ntr-atât încât o premiantă pistruiată, cu mutră de tocilară, îl întreabă: "ce oportunităţi de carieră oferiţi persoanelor de sex feminin?". Urmează apoi alte şi alte aventuri. Şi, la sfârşit, chiar un happy-end.
Lil' Pimp nu se oboseşte să combată sau să apere valori. Orice abordare dogmatică devine ridicolă. Dacă filmul denunţă ceva, e tocmai acea ipocrizie a political correctness-ului, de natură să creeze o senzaţie falsă de siguranţă. Comedia luării în răspăr ajunge la întorsături neaşteptate. Acţiunea începe ca o povestire la gura sobei, cu un narator blând şi cu vocea învăluitoare: "that's right, my children, this is about the mother f*****g pimps!". De aici încolo, imaginaţi-vă un film de Blacksploitation ca-n anii '70, cu tot ce poate fi mai caraghios şi parodic. Programul Macromedia Flash în care a fost realizată animaţia serveşte de minune şarjei la adresa psihedelismului disco. Până şi stilul desenului duce cu gândul la animaţiile clasice anterioare computerului. Supremă ironie, filmul respectă întocmai cerinţele codului Hayes. Normele acestuia aveau un şpil: viciul putea să apară în film, câtă vreme binele şi virtutea triumfau la sfârşit. Multe din superproducţiile biblice ale lui Cecil B. DeMille se bazau pe acest mecanism. Să fi trăit DeMille, ar fi fost mândru să facă din Lil' Pimp o producţie specialitatea casei. Într-un asemenea caz, produsul ar fi primit calificativul de film educaţional, alături de alte pelicule kinky ale regizorului. Cum acesta nu mai trăieşte, filmul a primit un R-17, ceea ce înseamnă că tinerii sub 17 ani care îl vizionează rămân cu traume cerebrale ireversibile. Aviz părinţilor (cu sechele bamby-ste), deci!
Şi animaţiile îşi au destinul lor. Creatorii, Peter Gilstrap şi Mark Brooks, au început ca muzicieni rock. S-au reprofilat în jurnalişti. Dar au ajuns să facă filme. Iniţial, Lil' Pimp se asemăna cu Planeta Moldova. Ambele - fenomene underground, de care nimeni nu voia să ştie. Lil' Pimp a început ca un serial de animaţie găzduit pe Internet. Când s-a ivit posibilitatea, cei doi au lansat Lil' Pimp - The Movie. Nu-i un film serios. Dar actori cunoscuţi şi-au împrumutat vocile. Îi amintesc pe William Shatner (ex Captain Kirk în Star Trek-ul original!) Jennifer Tilly, Carmen Electra (încercaţi să ghiciţi ce personaj interpretează!).
În pofida celor spuse până acum, Lil' Pimp nu e un film periculos, subversiv, nici măcar subliminal, ci unul care te face să râzi. Lasă loc şi pentru producţiile Disney (şi mie îmi plac filmele Disney, oricît de ciudat ar părea!). N-are filosofie. Dar nici nu e găunos. E despre proxeneţi. La final, am ascultat povestea, ne-am spălat pe dinţi. Cu ce învăţăminte am rămas, copii? Păi, să dăm cuvântul filmului: "A pimp is some kind of a specialised mother f****r. A unique individual." Încercaţi să contraziceţi afirmaţia, dacă puteţi. Şi, să nu ne inflamăm fără rost. Excesul atrage derizoriul. Mai hilare decât filmul în chestiune sunt doar comentariile încruntate ale spectatorilor americani, pe Internet. Noapte bună, copii!
