Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Laurent Cantet

Laurent Cantet - cuminţenia palme d'orizată


Film Menu, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am vrut să-i văd primele filme ca să înţeleg de unde a pornit spre Palme d'Or: scurt-metrajele Tous à la manif şi Jeux de plage şi mediu-metrajul Les Sanguinaires. Într-o sală aproape goală. Mi s-au părut atunci la fel de goale sau golite de Cinema filmuleţele lui Cantet. Nu m-au plictisit neapărat pentru că au reuşit să mă orbească cu dialoguri simple şi ultra-realiste (mult prea, aş opina), dar m-am întrebat pe tot parcursul fiecăruia dintre cele trei unde duc toate astea? Am aşteptat permanent o dezlegare sau o revelaţie, un ceva care să se întâmple - ca în filme - şi am explodat când am înţeles că Laurent Cantet nu vrea să se întâmple nimic şi că filmele lui sunt mai mult analize şi constatări.


Tous à la manif şi Jeux de plage - primele scurtmetraje

În Tous à la manif, un grup de liceeni politici în cuget şi-n simţiri, revoltaţi de dragul revoltei, îşi expun teoriile şi se bat cu pumnii în piept într-un bar. Patronul - un tip plicticos şi ofuscat de 50 de ani, are un fiu care are aceeaşi vârstă ca ceilalţi, dar care e mai încet şi mai bleg sau cel puţin tratat ca atare. Până la urmă, blegul prinde curaj şi se revoltă, din dorinţa de a fi la fel ca ceilalţi. Dar lupta lui este împotriva tatălui. Fiul încearcă să se despartă de tatăl ultra-protectiv, dar tatălui îi este greu să renunţe la grija excesivă; se teme ca fiul să nu fie pus în situaţii penibile şi să aibă de suferit de pe urma celor cu care se aliază.

Jeux de plage abordează acelaşi subiect: relaţia tată-fiu şi golul comunicaţional dintre generaţii. Aflat în vacanţă cu tatăl lui, undeva la mare, în timpul unui festival, Eric se împrieteneşte cu un grup vesel şi-şi petrece noaptea cu ei. Tatăl nu are încă suficientă încredere în fiul de 18 ani, aşa că îl urmăreşte pe tot parcursul nopţii, într-o încercare stângace şi stupidă de a-l proteja. Tinerii beau şi înoată goi, se sărută şi se prostesc - astfel privirea protectivă a tatălui capătă valenţe voyeuristice şi situaţia devine, inevitabil, promiscuă, mai ales privită prin prisma tinerilor: cu ce drept le fură acest bărbat intimitatea? Eric realizează târziu că e vorba de tatăl lui. Este evidentă ruşinea care îl apasă atunci când îi ia apărarea în faţa celorlalţi, pregătiţi să îl ia la bătaie. În ambele cazuri, Cantet vorbeşte de taţi care nu sunt gata să îşi lase copiii să crească; fără parti-pris, fără tendinţe moralizatoare. Două tabere analizate cu aceeaşi răbdare şi finalurile care lasă loc de interpretări pun deja bazele unui stil.


Les Sanguinaires, mediu-metraj

Les Sanguinaires urmează cam aceeaşi direcţie. În noaptea dintre milenii, François plănuieşte o mini-excursie cu familia şi un grup restrâns de prieteni, pe insula Les Sanguiniers, unde vor fi singuri într-o casă austeră, lipsiţi de plăcerile ignobile ale civilizaţiei, înnebunită să sărbătorească fastuos intrarea într-un nou mileniu. Doar că se simte că excursia e un eşec încă de la început, când grupul aşteaptă în frig gazda care întârzie 5 ore. Casa - de fapt un fel de vechi far, jilav şi rece - nu e încălzită, paturile sunt ude şi grupul e lipsit nu doar de lux, ci de condiţiile primare. Deşi nimeni nu e prea fericit, François e cel mai dezamăgit şi nu de loc, ci de incapacitatea oamenilor de a se mulţumi cu sine şi cu cei apropiaţi, de faptul că întotdeauna au nevoie de ceva mai mult şi sunt intoxicaţi şi dependenţi de lucruri materiale neimportante. Timp de aproape o oră, Cantet ne lasă singuri cu un grup tensionat, cu conflicte care izbucnesc şi se sting.

Regizorul este mai degrabă un Big Brother care analizează cu infinită răbdare evoluţia deosebit de lentă a "cobailor" săi. Ultimele 10 minute precipită lucrurile într-un haos straniu şi debusolant - moment în care i-am înţeles, sper, stilul, şi intenţiile lui Cantet. În noaptea dintre ani, François se comportă ca un copil răsfăţat şi fuge de la petrecere. Soţia lui beată pleacă după el şi se rătăceşte în întuneric. Cade şi se răneşte. Nu se mai poate mişca. François pleacă să caute ajutor şi nu se mai întoarce. Soţia e găsită aproape îngheţată în zori şi e transportată la spital, cu elicopterul deasupra oraşului pustiu şi obosit după noaptea de revelion - un excelent şi foarte lung ultim cadru care reuşeşte să îngreuneze cumva situaţiile uşurele cărora nu le-am acordat importanţă ceva mai devreme.


Debutul în lungmetraj cu Ressources humaines

Cu Ressources humaines, regizorul revine la obsesia relaţiei părinte-copil şi îşi reia observaţiile vizavi de o lume modernă din ce în ce mai alienantă. De data asta, cauza înstrăinării este munca. Franc este în perioada de probă pentru postul de director de resurse umane, în fabrica unde tatăl lui depune de mai bine de 15 ani acelaşi efort mecanic şi lipsit de sens şi unde sora lui are acelaşi tip de slujbă rudimentară. Franc e un fel de "mândrie a familiei", are studii superioare şi părinţii au speranţe mari în legătură cu ei. Îşi face abil loc printre mai marii fabricii, dar dă înapoi când înţelege care sunt jocurile puterii: angajaţii (printre care şi tatăl său) nu sunt decât pioni, de care conducerea se poate oricând debarasa. Franc se asociază cu "plebea" într-o luptă probabil inutilă împotriva sistemului, care aruncă oamenii după ce se foloseşte de ei toată viaţa. De data asta, fiul este cel care vrea să îşi protejeze tatăl, dar dă greş pentru că, pentru tată, Franc reprezenta tocmai evadarea din clasa muncitorească în care el fusese prizonier o viaţă întreagă. E prea târziu pentru oameni ca el să păşească în afara acestui sistem monoton, dar adictiv şi vital. Filmul are două aspecte preţioase: figura tatălui - un om simplu, conştient de ignoranţa lui şi tăcut tocmai din această cauză şi relaţia tată-fiu distrusă de încercările permanente ale fiecăruia de a nu-l stânjeni pe celălalt.




Vers le Sud, un fel de floare cu toate petalele la vedere

Cantet schimbă traiectoria trecând de la "ficţiune" socială la o lume total diferită, care tratează un aspect mult mai nişat decât filmele de până acum. Vers le Sud le duce pe Charlotte Rampling şi Karen Young departe de regulile şi rutina civilizaţiei, într-un soi de paradis pierdut unde au voie să aibă sclavi sexuali, fără a fi criticate. Filmul spune povestea unor femei trecute de 40 de ani, care îşi petrec vacanţa pe o insulă din sudul Franţei, unde încearcă să găsească un alt sens pentru vieţile lor altfel anoste, culcându-se cu tineri săraci, de culoare. Dar această evadare este iluzorie şi inutilă, pare să zică Cantet - ceea ce caută ele este afecţiune, deşi par convinse că acest stil de viaţă complet hedonist este ceea ce îşi doresc.

Doar că Laurent Cantet nu este tocmai un specialist în femei. Sunt enigme şi rămân enigme, dar ca nişte carcase goale cu suficient mister încât să intrige, dar insuficientă forţă încât să convingă. În Vers le Sud, regizorul se îndepărtează de Oameni şi vorbeşte despre nişte oameni, se pierde în peisaj şi în situaţii exotice şi se îndepărtează de umanul nefiltrat, aproape cine-verit-ist. Intenţia este respectabilă, doar că, dacă Laurent Cantet are vreun merit, acela este de a depista dramaticul în cotidian, nu de a-l inventa. Aşa că Vers le Sud rămâne un fel de floare cu toate petalele la vedere, care nu stârneşte nici măcar tristeţea marilor adevăruri ca în Ressources humaines şi nici nerăbdarea dezolată şi dezolantă din Les Sanguinaires.


Entre les murs, film de Palme d'or, îl consacră pe Cantet

Entre les murs este ultimul şi cel mai cunoscut film al lui Cantet. Fără Palme d'Or-ul din 2008, cineastul ar fi rămas poate necunoscut publicului larg. A găsit în cartea lui François Bégaudeau materialul "de viaţă" pe care îl căuta în orice film de până atunci. François este un profesor de franceză care a scris o carte despre elevii lui. A notat observaţiile, a analizat reacţiile şi a pus cap la cap ceea ce orice profesor şi orice elev ştie pe dinafară, lucruri care în film s-au mai făcut (Jean Vigo şi Truffaut sunt doar două mari nume în acest sens). Cantet adaugă atmosfera lui grea care transmite mai mult decât ce se vede pe ecran, fără să contureze prea bine acest "mai mult". Bégaudeau se joacă pe sine, elevii din film sunt elevi în viaţa reală; Cantet îşi lipseşte publicul de mijlocire şi filmul se apropie periculos de mult de documentar -un documentar plănuit şi calculat, e drept, dar calculat după viaţă, imitând la perfecţie realitatea fără să exagereze şi să centreze în vreun fel mesajul, aşa cum o face ficţiunea de obicei.

De data asta, Cantet nu mai tratează relaţia tată-fiu, dar nu se îndepărtează prea tare de acest subiect, pentru că într-un fel orice profesor este un soi de "al doilea părinte" pentru elevii lui. Doar că problema e şi mai dificilă; pentru că raportul de autoritate nu este la fel de clar ca în familie, în cadrul unei şcoli - mai ales într-o societate dezvoltată, fie ea situată şi la periferia Parisului. Este nevoie de cineva care să nu "ţină" nici cu profesorul, nici cu elevii, care să reuşească să îi înţeleagă pe toţi şi să ofere o perspectivă globală, plină însă de detalii care reuşesc să dea o voce şi celui mai schiţat personaj. Domină aceleaşi teme: orgoliul, ruşinea, autoritatea, tinerii - ca problematică complexă şi interesantă.

Cantet nu se fereşte nici de subiecte tabu ca rasismul sau analfabetismul, dojeneşte şi laudă pe rând atât profesorii, cât şi elevii. Cu toţii sunt înfiorător de umani şi poate asta îi defineşte, de fapt, stilul lui Cantet.

Cinema-ul lui Cantet este unul "angajant", care nu neagă lumea reală, ci o absoarbe şi o redă apoi într-un stil aproape documentaristic - un realism care face din oameni obişnuiţi eroi fără glorie. Ficţiunea flirtează cu realul, rămânând însă baza de documentare despre o epocă / o situaţie / o tipologie umană. Chiar şi actorii sunt doar jumătate din ei profesionişti, restul fiind amatori sau pur şi simplu "preluaţi" dintr-un mediu care devine decor de film.

Metoda lui Cantet e simplă. Nu face un film de idei. Pentru asta există personajele care vehiculează, prin acţiunile lor, posibile interpretări. Ia o poveste simplă care reliefează un aspect real al societăţii. Cantet nu inventează lumi, ci inventează o anumită manieră de a povesti, de a exprima aceste lumi. Apoi îşi lasă lumile să se desfăşoare în voie, lasă personajele să aibă propriul tempo, nu ritmează artificial acţiunea. Extrage din realitate esenţa unui eveniment şi îl redă prin film, reuşind să transmită spectatorului toate detaliile şi emoţiile trezite de evenimentul respectiv. Îşi confruntă în toate filmele eroii cu o lume complicată (Entre les murs), incoerentă, industrializată (Ressources humaines) sau violentă (Vers le Sud), care cască prăpăstii enorme între individ şi ceilalţi indivizi; între individ şi sine; o lume care şi-a pierdut raţiunea de a fi. În filmele lui pluteşte un oarecare mal d'être, pulsează o tensiune negativă pentru care în zadar căutăm explicaţii: ceva, pe undeva, este fundamental greşit.




 Toate articolele despre Portret Laurent Cantet


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Miruna Vasilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer