Pe numele ei adevărat Eleonora Derenkowsky, s-a născut în Kiev în 1917. Tatăl ei era psihiatru, fanatic Trotsky. Datorită acestei pasiuni, familia a fost nevoită să emigreze în America şi să se stabilească în Syracuse, New York. Maya a fost educată la Şcoala Ligii Naţiunilor în Elveţia, la Universităţile New York şi Syracuse şi la Smith College, unde a primit o diplomă de Master of Arts în literatură, în 1938.
În 1943, şi-a luat numele de Maya Deren. Maya este numele mamei lui Buddha şi conceptul dharmic al naturii iluzorii a realităţii. În mitologia grecească, Maia este mama lui Hermes şi zeiţa munţilor şi a câmpiilor. Tot în 1943, Deren a început să filmeze cu Marcel Duchamp, The Witches' Cradle, care nu a fost terminat niciodată.
Lupta pentru cauza independenţei cinematografului
Cât încă era studentă la Syracuse, şi-a devotat toată energia mişcării underground socialiste. Pe măsură ce fascinaţia ei pentru fotografie şi film creştea, şi-a recanalizat talentul pentru organizare şi persuasiune în această direcţie.
Toate artele duceau lipsă de subvenţii în anii '40, dar filmul o ducea cel mai prost. Deren însă a fost unul dintre puţinii cineaşti care s-au luptat pentru cauza independenţei filmului. Deren a reuşit să înfiinţeze facilităţi şi fonduri pentru mişcarea independentă de film, care a ajuns acum una dintre marile pasiuni ale cineaştilor contemporani (printre care se numără, de altfel, şi "noul val românesc").
A ţinut conferinţe peste tot, de la Universitatea Yale până la The Dave Garroway Show. În 1946, a fost primul cineast care primea o bursă Guggenheim (pentru muncă în "creative motion pictures") la fel cum a fost prima care să înfiinţeze o fundaţie de film non-profit, The Creative Film Foundation.
Munca ei a dus în final la înfiinţarea primei cooperative a cineaştilor din New York (Film-Makers Co-op). A scris de asemenea numeroase articole teoretice şi tehnice pentru revistele de film şi în 1946 a publicat un pamflet, Anagram of Ideas on Art, Form and Film. Odată cu ea, în jurul filmului s-a creat o aură de respect faţă de această artă.
Filmele ei au costat cât cheltuieşte Hollywoodul într-un an pe ruj
Maya obişnuia să spună că filmele ei au costat cât cheltuieşte Hollywoodul într-un an pe ruj.
În anii '40, ca şi acum, în America, marile studiouri făceau legea. Regizorii nu puteau concepe să facă singuri un film care să fie şi văzut ulterior.
Maya a cheltuit moştenirea primită de la tatăl ei pentru a cumpăra o cameră de 16mm Bolex şi cu ea a făcut primul ei film, Meshes in the Afternoon, care este considerat şi capodopera ei.
Ea a filmat acest scurtmetraj în 1943, timp de 2 săptămâni, cu soţul ei de atunci, Alexander Hammid, un operator şi fotograf ceh fugit în State. Îndrăznesc să spun că atunci când am văzut acest film, m-am gândit sincer că toţi cineaştii din zilele noastre n-au făcut nimic cu filmele lor. Toată Europa a crezut că Godard a inventat săritura în cadru cu À bout de souffle. Ei bine, cei care au văzut Meshes in the Afternoon ştiu mai bine. Drept dovadă, în 1947, Deren a câştigat Grand Prix Internationale pentru film experimental pe 16 mm la Festivalul de Film de la Cannes cu Meshes in the Afternoon.
Deren dă lecţii de cinema fără să vrea. După cum mărturiseşte ea însăşi, a fost fascinată de mişcare şi de lumea de dincolo de realitate, de vise şi imaginaţie. Şi pentru ea, unica modalitate de a le exprima a fost să le surprindă în imagini.
Filmele ei nu se bazează pe un scenariu elaborat, deşi toate au la bază o poveste. Sau o idee. Plutind splendid prin film este Deren însăşi, şi cine oare, bărbat sau femeie, văzând Meshes..., nu a fost izbit de frumuseţea în slow-motion de "salvează-mă-prinţesă-suferindă" a Mayei Deren? Ea însăşi spune: "Slow-motion-ul dezvăluie structura mişcării: pulsaţii, agonii, indecizii, repetiţii."
Mai mult eros vom găsi în 1944 în At Land, unde Deren este o creatură a mării, care se târăşte în societatea înghesuită, claustrofobică, alunecând ca o sirenă-ieşită-din-apă printre indivizii bine îmbrăcaţi ai oraşului care îşi văd de afacerile lor, uitându-se prin ea fără să o observe. Un coşmar.
Un Godard, Bergman sau Lynch avant la lettre
Cinemaul Mayei Deren este atât de personal şi de sincer... Filmele ei sunt despre ea. Şi, dacă vă interesează, o să puteţi să le vedeţi pe toate, unul după altul. Şi văzând Meshes in the Afternoon, o să fiţi atât de fascinaţi de frumuseţea ei şi de ceea ce poate să facă cu ea însăşi şi cu corpul ei (ştiind încă de pe acum că ea a regizat toate filmele), încât n-o să o consideraţi o teribilistă snoabă artisticăreasă, cum sunt sigură că aţi avut deja tendinţa s-o catalogaţi, prin prisma ochiului critic modern, care nu acceptă un film fără fir narativ, fără un personaj cu un destin bine pus la punct, care să te intereseze ca privitor, să te ia cu el.
Filmele lui Deren nu sunt făcute pentru a fi înţelese ca poveste. E adevărat, face aluzii, critică societatea, ironizează America, dar o face atât de subtil, încât ţi se pare că i-a scăpat. Lecţia de cinema este despre ce-a zis şi Godard odată şi acum e pe toate posterele festivalurilor de film, doar că nimeni nu mai citeşte ca să înţeleagă: "Take a camera, shoot something, show it to someone".
Gândiţi-vă un pic. În anii '40, o femeie, emigrant rus, şi-a cheltuit moştenirea pe un Bolex şi a început să filmeze. Şi era atât de pasionată şi a vrut atât de mult să înţeleagă şi să redea mişcarea, încât în toate cele 8 filme ale ei, care în total însumează vreo 2 ore de cinema, a surprins toate procedeele tehnice care acum ni se par atât de inovatoare.
N-aş vrea să povestesc în acest articol toate filmele ei. Aş vrea să punctez că are un studiu spectaculos despre dans, Meditation on Violence, făcut în 1948. Performance-ul lui Chao Li Chi ascunde distincţia dintre violenţă şi frumuseţe. De la jumătatea filmului, secvenţa este reformulată, producând un loop.
Şi aş vrea să mai punctez că în anii '50 a abandonat New Yorkul şi cu bursa Guggenheim a călătorit în Haiti, unde a fost iniţiată în cultura triburilor băştinaşe şi a filmat sute de ore care au fost montate după moartea ei, de al treilea soţ, Teiji Ito, într-un film sonor de 54 de minute, intitulat Divine Horsemen: the Living Gods of Haiti.
Acest Teiji Ito, cu 18 ani mai tânăr decât Deren, era un toboşar japonez cu care Deren s-a căsătorit la New York. Ulterior, el a făcut şi coloana sonoră pentru Meshes in the Afternoon. Când Deren a murit la vârsta de 44 de ani, el i-a împrăştiat cenuşa pe Muntele Fuji.
Pentru că mi se pare că filmele lui Deren sunt apreciate mai mult când sunt o descoperire personală, voi cita un link la un forum destinat exclusiv ei, http://www.algonet.se/~mjsull/, unde pot fi vizionate şi pasaje din filme.
De asemenea, pentru că ştiu că ar aprecia o comparaţie contemporană, recomand vizionarea după filmele ei a unei reprezentaţii contemporane de dans, intitulată Blush, a regizorului Wim Vandekeybus:
Tot în spiritul filmelor Mayei Deren, recomand lectura unei autoare, care se pare că a influenţat lumea din 1940 şi până acum, pe numele ei Ayn Rand. Cărţile ei se vând încă în 6 milioane de exemplare pe an în toată lumea.
Am scris despre Maya Deren cu gândul ca aţi vrea să vedeţi un Godard, un Bergman sau un Lynch avant la lettre, cu precizarea deloc feministă că în spatele acestor comparaţii stă o femeie.
Maya Deren e o inspiraţie.