O balanţă în echilibru aproape perfect - Away We Go

Calm, cald, siguranţă. Sunt cuvinte care îţi vin în minte atunci când vizionezi Away We Go. Toate acestea şi le doresc şi personajele principale, Burt şi Verona, un cuplu plecat în căutarea unui loc al lor.

Să fim bine înţeleşi de la început: Away We Go nu este vreo capodoperă, vreun experiment cinematografic nemaifăcut, nici nu spune o poveste cu prea multe elemente de imprevizibil. Dar este un film bine (a se citi "corect") făcut, ca o balanţă în echilibru aproape perfect: de o parte umor, de cealaltă emoţie umană sinceră, fără lacrimi stoarse gratuit.

Burt şi Verona par un cuplu atipic, sunt destul de diferiţi de ceea ce ne-am obişnuit să vedem în filme americane / cu americani. Cu toate acestea, cred că ei sunt mai aproape de un cuplu normal, real, pentru care problemele nu se termină atunci când trec de toate "intemperiile" ce îi ţin departe unul de celălalt. Din contră, viaţa adevărată începe abia după clasicul happy-end hollywoodian. Personajele din Away We Go sunt speciale prin sinceritatea cu care, de exemplu, încearcă să se convingă singuri că nu sunt fuck-ups, deşi au 34 de ani, aşteaptă un copil şi nu şi-au găsit încă locul în lume, nici la propriu, nici la figurat.

Personajul masculin, Burt, are câteva exagerări în construcţia caracterului său, mai degrabă nişte repetiţii ale unor atitudini pe care scenariştii vor parcă să fie siguri că le-am înţeles. Verona, în schimb, este un personaj foarte complex, foarte adevărat. Personajele feminine în film se găsesc în general la una din extreme: fie "demoazela" la ananghie, fie "the feisty chick". Verona îmi place pentru că nu este nici una, nici cealaltă, ci o persoană normală, serioasă atunci când se impune, cu un umor acid alteori; ea are temeri normale, dar, în acelaşi timp, îşi asumă rolul de cea mai matură dintre ei doi atunci când Burt cedează. Refuzul ei de a se căsători constituie tot o formă de maturitate. Este adevărat că motivul găsit de Burt poate fi în egală măsură valabil, oferindu-ne şi o altă faţetă a personajului: el crede că Verona nu vrea să se căsătorească în absenţa părinţilor ei, care au murit.

Construcţia întregului subiect al filmului este circumscrisă relaţiei dintre cele două personaje principale, destul de atipică la prima vedere, dar cu atât mai interesantă cu cât nu este idealizată. Este foarte posibil ca scenariştii, Dave Eggers şi Vendela Vida, să se fi inspirat din experienţa propriei relaţii, fiind soţ şi soţie. În linii mari, cei doi fac o treabă foarte bună în ceea ce priveşte acest scenariu, neavând o prea mare experienţă (el este la al doilea scenariu, ea la primul). Subiectul se pliază foarte bine şi pe stilul abordat până acum de regizorul Sam Mendes, deşi aici avem de a face cu o tratare mult mai subtilă a realităţii. Mă refer la tendinţa britanicului de a critica societatea americană, direcţie mult mai pregnantă în American Beauty (1999), dar prezentă şi în Away We Go. Toate cunoştinţele / rudele celor doi ce reprezintă "borne" în călătoria lor sunt pretexte pentru a ilustra stilul de viaţă american, care evident displace atât regizorului, cât şi scriitorilor. După cum spuneam, este o critică de fineţe şi subtilitate, genul care te face să te simţi "mai intelectual" pentru că ai observat-o. Cel mai important mi se pare însă că toate acestea nu sunt doar critici şi atât, fiind utilizate constructiv; Burt şi Verona sunt construiţi prin comparaţie cu celalte personaje şi "învaţă" de la ele, descoperă părţile bune şi rele pe care le implică viaţa de familie şi descoperă identitatea propriului cuplu.

Bineînţeles că există aspecte ale filmului unde ar fi fost loc de mai bine, dar lucrurile sunt per total pe "linia de plutire" şi peste. La capitolul imagine, Away We Go nu impresionează, dar şi aici cuvântul de ordine este bine / corect făcut. Un mare atu este coloana sonoră, excelent utilizată pentru felul acesta de, să-i zicem, "road movie". Muzica este foarte des prezentă şi e bine aleasă, căci nu acoperă povestea.

Away We Go este un exemplu de film care poate să placă multor categorii de public, independent de măsura în care este înţeles sau nu subtextul. Este un film care reuşeşte să îţi transmită atât un mesaj, cât şi o serie de stări, un film cu o viziune, până la urmă, foarte optimistă: lucrurile vor merge bine atunci când vei descoperi cu adevărat care îţi sunt priorităţile şi dorinţele.