Să te retragi în culmea gloriei, să lepezi orice urmă de vanitate renunţînd, de bună voie, la adulaţia făţişă a fanilor şi să refuzi, în mod repetat şi cu încăpăţînare, bliţul aparatelor de fotografiat, nu-i lucru uşor. Dar e posibil.
Greta Garbo a demonstrat că se poate. Ba mai mult, ferită de curioşi, la umbra acestei anonimităţi auto-impuse, enigma din Stockholm şi-a intensificat forţa de atracţie căpătînd valenţe mitice. O legendă veche de 100 de ani a cărei intensitate nu a scăzut nici o clipă fiind, la urma urmei, doar prelungirea firească a unei vieţi unice. Şi dacă Sfinxul egiptean este milenar, atunci Sfinxul suedez, aflat de abia în pragul celui de-al doilea secol de existenţă, promite cel puţin la fel de mult. Un mare geniu păpuşar a avut grijă de asta. Garbo însăşi, de la a cărei moarte se împlinesc, în această primăvară a anului 2005 şi oricât de incredibil ar părea, 15 ani...
Garbo apare!
Nimic din bebeluşul ce se năştea în urmă cu 100 de ani, la 18 septembrie 1905, în capitala Suediei, nu anunţa femeia. Nimic din atitudinea timidă a micuţei vînzătoare de supermagazin nu dezvăluia actriţa. Şi nimic din primul său rolişor în The Story of Gosta Berling nu trăda cariera. Altfel spus, nimeni nu dădea o ceapă degerată pe cea care avea să fie supranumită Chipul. Mai mult, ajunsă "cu pile" (regizorul suedez Mauritz Stiller crezuse în steaua ei şi o recomandase călduros) în America la MGM, era departe de a fi considerată un import valoros. Totuşi, Louis B. Mayer era orice, mai puţin prost. Cu ceva strîngere de inimă, i-a dat rolul principal - primadonă de Spania (!) - în The Torrent. Talentul formidabil plus aura de mister pe care specialiştii i-au creat-o au transformat-o în star. Şi o dată cu asta, s-a născut taina Garbo. Din nefericire pentru ambiţioasa suedeză şi în ciuda nenumăratelor proteste, mai-marii de la Hollywood se ghidau după principiul "if it's not broken, don't fix it" şi rolurile de vampă au început să curgă: The Temptress, Flesh and the Devil, The Divine Woman sau A Woman of Affairs pentru a menţiona doar cîteva. Dacă mai punem la socoteală "torida aventură amoroasă", după cum titrau ziarele vremii, cu John Gilbert, idolul întregii tagme feminine (îl va părăsi mai tîrziu în faţa altarului) şi zvonurile cu parfum de lesbianism ce o legau de actriţe precum Lilyan Tashman and Fifi D'Orsay, nu-i de mirare că în numai patru ani de la primul pas pe pămînt american, Greta Garbo era imaginea vie a conceptului de sex simbol absolut. Era timpul ca lumea să o şi audă...
Garbo vorbeşte!
În 1929 s-a anunţat că Anna Christie va fi primul ei talkie. Timp de aproape un an, pînă cînd filmul a avut premiera, lumea a stat cu sufletul la gură. Nu ar fi fost primul caz în care sunetul distrugea o carieră (vezi chiar John Gilbert)... Trecuta epocă de aur a filmului mut era acum, în mare parte, o uriaşă arhivă de chipuri fără glas. Garbo nu era dispusă să se predea cu una cu două. Anna Christie nu numai că a avut un succes uriaş (cu tot cu vocea ei niţel răguşită) dar i-a şi adus o nominalizare la Oscar. Deşi nu a cîştigat, viitorul era asigurat. Mai mult, militase atîta timp împotriva rolurilor şablon încît lucrurile aveau să se schimbe definitiv. După Anna Christie, în care a reuşit să facă dintr-o fostă prostituată o făptură plină de poezie, au urmat Mata Hari - definiţia femeii puternice şi independente pentru care bărbaţii sînt doar unelte, Grand Hotel - o balerină aflată la apus de carieră, rol ce-i dă prilejul să rostească o replică profetică (I want to be alone), Queen Christina cu primele ţinute masculine, de epocă, ce-i drept dar care aveau să-şi găsească corespondentul "în realitate" în celebrele trench-uri şi berete, Anna Karenina (după mulţi rolul unei întregi cariere, după alţii însăşi femeia la care probabil că s-a gîndit Tolstoi cînd a scris romanul) şi Camille (curtezană pariziană şi muză), cu încă o nominalizare irosită. Garbo nu era totuşi mulţumită. Motivul? Veşnicul interes pe care publicul îl arăta pentru relaţiile sale. Fie că era vorba de regizorul Rouben Mamoulian, actorul George Brent, compozitorul Leopold Stokowski sau chiar celebra lesbiană Mercedes de Acosta, presa de scandal nu părea să obosească. Era timpul pentru o schimbare de imagine...
Garbo rîde!
Decorurile scumpe, costumele extravagante, regizorii desăvîrşiţi, toate serveau unui singur scop: întreţinerea misterului Garbo, adică ceva ce suedeza ar fi putut să facă şi singură, dacă ar fi fost lăsată în pace. Evident, cu astfel de "preocupări artistice", nimeni nu mai era atent la scriitură şi, dacă toate filmele de mai sus au avut succes, a fost numai şi numai datorită lui Garbo care era capabilă să scoată ceva bun din orice scenariu, oricît de mediocru. Lucru valabil pînă în 1939, cînd un film - Ninotchka - avea să facă istorie. O dată pentru că atesta uriaşul talent a doi emigranţi germani de geniu, Ernst Lubitsch şi Billy Wilder (dar asta este cu totul altă poveste) şi pe de altă parte, marca primul rol de comedie pentru Garbo. Sfinxul putea să rîdă! Sfinxul simţea nevoia să rîdă! Sfinxul ştia să rîdă! Talentul şi aplecarea spre comedie erau evidente: Garbo era Ninotchka iar Ninotchka era Garbo. Contopirea celor două, personaj şi femeie - uluitoare. Succesul - răsunător. Încă o nominalizare la Oscar (din nou fără premiu) şi, o dată cu ea, începutul sfîrşitului. Garbo a mai încercat un rol de comedie, Two-Faced Woman. Efectul nu a mai fost acelaşi. Cenzura aspră, protestul Bisericii Catolice, box-office-ul dezastruos, toate au transformat pelicula în cel mai mare eşec din carieră. Şi ultimul... O dată cu intrarea americanilor în război, Garbo s-a retras provizoriu cu gîndul să-şi reia munca pe timp de pace. Criticată pentru că nu a ajutat trupele aliate (mai tîrziu se va face cunoscută colaborarea cu serviciile secrete britanice, crucială pentru demascarea spionilor nazişti) şi o depresie cronică au decis altfel. Nu-i era dat să rîdă. Era timpul pentru adio...
Garbo dispare!
După cum spuneam, intenţionase să revină pe platouri. Parcă ciumate, toate proiectele sfîrşeau, însă, în fum. Fie le respingea (My Cousin Rachel, The Paradine Case) fie problemele financiare puneau stop filmărilor (The Wicked Duchess). Inteligenţa nordicei şi-a spus din nou cuvîntul. A simţit că lumea se schimbase pentru totdeauna şi a înţeles că este doar un outsider, un rest din altă epocă. Cu demnitate, a preferat să se retragă, în plină glorie încă. De acum, aura de mister avea să se transforme în stil de viaţă. Ceea ce abia reuşise studioul, Garbo făcea cu uşurinţă. Evident, doar adevărata ei natură era cea de pustnic iar statutul de vedetă fusese doar un rol abil jucat. Cultivînd flori şi legume, anii curgeau în alt ritm. A venit chiar şi tardiva recunoaştere: în '51 devenea cetăţean american iar în '54 primea, după bunul obicei de a premia oameni nesocotiţi la timpul potrivit, Oscarul pentru "unforgettable screen performances". Nici nu i-a trecut prin cap să participe la festivitate. Legăturile cu trecutul erau definitiv rupte, şi nu doar în ceea ce privea cariera: Mercedes de Acosta a făcut imprudenţa să publice o fotografie cu Garbo topless. Sfinxul nu avea să o ierte nici după propria-i moarte şi, în 2000, corespondenţa dintre cele două a fost făcută publică risipind toate zvonurile despre presupusa relaţie amoroasă.
Intimitatea a fost sfîntă. Nu a acordat interviuri, nu a semnat autografe, nu a apărut în public (cu excepţia plimbărilor prin Central Park, deghizată), nu a răspuns la scrisorile fanilor. Nu s-a căsătorit niciodată. A refuzat să-şi joace propriul rol în GarboTalks (1980). De-a lungul anilor a devenit din ce în ce mai excentrică. În 1990, la 84 de ani, a murit din cauze naturale. Lîngă ea se afla doar familia. Nici un aparat de fotografiat nu a fost prezent.
Dintr-o coincidenţă datorată istoriei şi circumstanţelor, filmografia şi viaţa Gretei Garbo au mers pe un drum comun, eminamente în alb şi negru. Pe ecran, albul şi negrul i-au sporit misterul. În privat, i-au conturat deciziile. Iar dacă pelicula a trădat uneori pactul tacit împrumutînd nuanţe de gri, Garbo nu s-a abătut niciodată de la drumul ales. A ştiut cînd să se oprească. A pariat poleiala de la Hollywood pe strălucirea eternă şi a cîştigat.