Andrei Manolescu: Ca director al Institutului Român de Istorie Recentă, aţi lansat o campanie de aducere în România a arhivei postului de radio Europa Liberă, de la Institutul Hoover din California, unde se află în prezent. Cît de mare e această arhivă şi ce presupune aducerea ei în ţară?
Liviu Tofan: Arhiva înseamnă cel puţin 3.500 de benzi de magnetofon, dar şi 600 de mii de pagini de text. La noi, întîi se scria. O emisiune se făcea prin înregistrarea unor "scripturi", cum le spuneam noi, care aveau avizul de a fi înregistrate. Emisiunile erau înregistrate cu foarte mici excepţii. Şi graţie acestui sistem s-au păstrat aproape toate emisiunile.
A.M.: Emisiunile live nu se înregistrau?
L.T.: Se înregistrau întotdeauna pe o bandă martor, dar aceste benzi nu se puteau păstra fiindcă ar fi însemnat munţi întregi de astfel de benzi. S-au păstrat cele speciale pentru care autorul sau conducerea postului cereau trecerea în stand by, iar altele au fost salvate prin faptul că înşişi autorii le-au luat acasă şi le-au păstrat, ca în cazul emisiunilor lui Cornel Chiriac. Dar aceste benzi şi hîrtii din arhivă trebuie trecute pe suport digital. Noi putem obţine de la Institutul Hoover doar un duplicat digital, originalul va rămîne pentru totdeauna acolo. Institutul Hoover nu dispune de fondurile necesare acestei operaţiuni. Ar fi vorba, în estimarea lor, de 350.000 de dolari, numai pentru procesul de digitalizare. Noi trebuie deci să obţinem aceşti bani. În actuala situaţie, nu am văzut nici o şansă de a obţine ajutor de la vreo instituţie a statului. De aceea, ideea a fost de a apela la ascultătorii noştri, la cei care ne-au iubit, ne-au simpatizat şi ne poartă o oarecare recunoştinţă. Lor le adresăm mesajul de a ne trimite un sms la un număr special (8820), prin care donează 2 euro pentru recuperarea acestei arhive.
Studierea istoriei recente fără arhiva Europei Libere e de neconceput
A.M.: Mulţi s-ar putea întreba de ce această arhivă trebuie să fie adusă în România, la ce serveşte ea.
L.T.: Să ne imaginăm că un cercetător, un student, un profesor, un ziarist sau un scriitor ar vrea să cerceteze o temă din anii '60, '70 sau '80. Într-o ţară normală el ar merge la o mare bibliotecă şi ar lua ziarele şi publicaţiile din perioada respectivă, chiar şi colecţiile audio-video. În cazul nostru el s-ar duce, să spunem, la o mare bibliotecă, la Academie sau la Universitate. Ce ar găsi acolo? Toată propaganda comunistă a acelei perioade, exclusiv. Deci numai partea falsă a istoriei acelor ani. Unde este partea reală a istoriei, a celei care s-a manifestat în măsura posibilului, în acei ani? În emisiunile Europei Libere. Ele sînt o mărturie extrem de importantă despre istoria recentă a acestui popor.
A.M.: Se spunea adesea că Europa Liberă e o voce foarte critică, poate cea mai critică voce la adresa regimului comunist. Chiar aşa era, sau informaţia corectă, prin contrast cu propaganda comunistă continuă din ţară, suna ca o critică?
L.T.: Tonul critic reieşea doar din contrapunerea adevărului cu falsitatea, a informaţiei corecte cu propaganda. În sensul acesta, Europa Liberă devenea un post foarte critic. În realitate însă, cei care ne-au ascultat ştiu foarte bine cît de ponderat era tonul Europei Libere. Nici nu putea să fie altfel pentru că aveam o normă editorială foarte strictă, care nu permitea sub nici o formă critica cu orice preţ, folosirea de calificative, atacul la persoană sau informaţii neconfirmate, ca să nu mai vorbim de vreo incitare la revoltă.
A.M.: Ştiu că aţi fost director al departamentului de ştiri al secţiei române a Europei Libere şi mă întreb cum puteaţi afla zilnic ştiri din România şi cum le puteaţi verifica de dincolo de Cortina de Fier.
L.T.: Ştirile propriu-zise despre România erau relativ puţine în buletinele de ştiri. Acestea se transmiteau live, ceea ce presupunea ca materialele să fie verificate în mod special şi să existe o maximă certitudine asupra lor. Aveam multe informaţii despre România, dar care nu erau foarte bine documentate şi acestea erau incluse mai curînd în programe ca Actualitatea românească, în care puteau fi puse într-un anumit cadru, se puteau găsi formule de tipul "din cîte ştim" sau altele. Altfel, la ştiri aveam o secţie centrală pe tot radioul, nu doar pe secţia română, unde intrau toate informaţiile de la agenţiile de presă, marile ziare. Ele erau prelucrate de redactorii de acolo şi cele care se confirmau şi nu încălcau regulile noastre, se transmiteau către toate departamentele pe o filieră care se numea A-wire. Însemna că acele materiale erau perfect verificate şi gata să fie difuzate în ştiri. Celelalte informaţii, incluse pe B-wire, puteau fi folosite doar în programe, acolo unde puteai veni şi cu explicaţii suplimentare.
A.M.: Poate exista vreo comparaţie între rigoarea cu care se lucra la Europa Liberă şi felul în care se desfăşoară lucrurile la radiourile existente astăzi în România?
L.T.: Nu cred că se poate face nici pe departe vreo comparaţie. Probabil că acel sistem pe care-l foloseam noi nu ar mai putea funcţiona şi poate că nici nu ar mai exista o justificare 100% pentru a-l folosi astăzi. Asta nu înseamnă însă că există vreo rigoare în ce se face astăzi. Pe de o parte, văd că în România se cere verificarea unei informaţii din trei surse. Noi o verificam doar din două, dar verificarea era verificare. Pe de altă parte, acum se publică şi se difuzează absolut orice, într-un fel de dezmăţ lipsit de orice fel de rigoare. Am fost surprins să descopăr cît de mulţi oameni spun astăzi, inclusiv tineri, că le lipseşte un reper de credibilitate cum a fost Europa Liberă.
Declinul Europei Libere
A.M.: Credeţi că după '90 se poate vorbi de un eşec al Europei Libere, că lucrurile puteau fi făcute altfel?
L.T.: Absolut. După '90, Europa Liberă dispunea de un capital fabulos de încredere, de stimă, de autoritate, de simpatie. Ei bine, acel capital a fost prăpădit. Pînă prin 1992 cred că s-ar mai fi putut face ceva, dar au fost doi factori extrem de importanţi care au stat împotrivă. Management-ul propriu foarte defectuos şi contextul internaţional. Eu a trebuit să mă lupt şi să-mi asum mari probleme numai pentru a veni la Bucureşti în 1991 şi a face redacţia de aici, în pofida opoziţiei categorice şi vehemente a celui care la vremea aceea conducea departamentul românesc (Nicolae Stroescu Stânişoară) care considera că venirea noastră la Bucureşti înseamnă că ne punem sub influenţa comuniştilor. Am depăşit această situaţie doar apelînd direct la conducerea americană a postului, care a înţeles şi mi-a dat aprobarea să merg să fac biroul de la Bucureşti. În aceste condiţii n-am putut face mare lucru, dar faptul că totuşi am deschis biroul a fost o realizare. El a fost închis în 2003 printr-o decizie pe care, iarăşi, nu mi-o pot explica. Revenind la anii '90, a mai fost un motiv. Contextul internaţional n-a mai fost favorabil României, din punctul de vedere al politicii americane. Cînd la noi începuse deja revoluţia la Timişoara, pe data de 20 decembrie 1989 s-a produs invazia americană din Panama, un eveniment din cauza căruia opinia publică americană practic nici n-a perceput ce se întîmpla în România. Senzaţia mea a fost că Statele Unite au bifat cumva, foarte repede, ce s-a întîmplat în România şi apoi s-au îndreptat către alte zone (au început războiul din Golf).
Între Vlad Mugur şi Noël Bernard
A.M.: Cum aţi ajuns în Occident şi aţi devenit redactor şi director la Europa Liberă, în condiţiile în care ştiu că aţi dorit să faceţi film şi aţi lucrat şi ca regizor de teatru?
L.T.: Am vrut totdeauna să plec din România comunistă. După ce am cerut de mai multe ori paşaport şi am fost refuzat, am primit o mînă de ajutor de la cineva care mi-a oferit unul. Era nevoie de un translator care să însoţească un secretar de la CC al UTC, la un congres al studenţilor comunişti de la Hamburg. Asta a fost şansa pe care n-am ezitat s-o fructific. Am ajuns la München în primăvara lui 1973 şi primul meu drum a fost la facultatea de film. Filmul era idealul şi pasiunea mea. La radio am ajuns tot în mai '73, din pură întîmplare. Faptul că acolo exista un Noël Bernard care mi-a zis "Stai aici şi hai să vedem", a schimbat situaţia. Nu pentru multă vreme, pentru că în redacţie l-am întîlnit pe regizorul de teatru Vlad Mugur care făcea acolo o emisiune foarte bună.
Cînd el a găsit o şansă la un mic teatru de provincie, la Constantz, la graniţa cu Elveţia, a părăsit radioul şi m-a tras după el, spunîndu-mi să merg să-i fac asistenţă. Am ales teatrul ca o alternativă la filmul pe care n-am putut să-l fac (cei de la Academia de film din München îmi puseseră problema că n-aveam din ce trăi, ca refugiat, dacă aş fi încercat să fac acea facultate dificilă). Noël Bernard a încercat să mă oprească. M-a invitat la el acasă şi mi-a ţinut o lungă prelegere. A fost un moment penibil. Eu eram hotărît să plec şi-mi venea foarte greu să-l refuz pentru că îmi dădeam seama că el făcea un gest foarte special pentru mine, încercînd să mă convingă să rămîn acolo. Norocul a fost că nu ne-a abandonat şi venea periodic la teatru să ne viziteze, să vadă premierele lui Vlad Mugur. De fiecare dată mă întreba: "Cînd te întorci?". După un an de zile, cînd l-am sunat eu şi i-am spus că vreau să mă întorc, a zis: "Vino!". La scurt timp, în 1976, s-a prăpădit Preda Bunescu, adjunctul lui Noël Bernard iar eu am fost numit în locul lui.
A.M.: Aveaţi să rămîneţi la Europa Liberă pînă în 1994.
L.T.: Da. Am asistat la intrarea acestui post de radio pe panta declinului şi am încercat să contracarez acest declin. Eu sînt cel care a rearanjat retransmisia Europei Libere aici, în Bucureşti, prin Radio Total şi am adus audienţă pe unde ultrascurte. Tot atunci am lansat o revistă, Aici e Radio Europa Liberă (pe care o scotea Cornel Nistorescu la trustul Expres), care reproducea textele emisiunilor. Am şi o poză cu acea revistă pe tarabă, lîngă România Mare, ceea ce era de tot hazul.
Noi am creat personajul Ion Iliescu
A.M.: Ştiu că şi înainte de 1989 existau studii de audienţă făcute pentru Europa Liberă. Cum era posibil să afli cîtă lume ascultă acest post, într-o ţară practic izolată?
L.T.: Folosindu-se toată tehnologia sondajelor de opinie care exista şi atunci. Ştiam pe departamente şi pe emisiuni ce anume interesează, cînd se ascultă mai mult, cînd mai puţin. Dar aceste sondaje nu se făceau în România, ci printre românii care ajungeau în străinătate, fie ca turişti, fie ca refugiaţi. Nu se făcea direct ca să nu-i sperie pe turişti, ci prin servicii neutre de sondare a opiniei publice din Germania sau Franţa. Audienţa era de peste 90% pentru ştiri şi emisiunile de mare interes, cum era Actualitatea românească, şi de 60-70% din potenţialii ascultători, în medie, la toate emisiunile. Procentul era calculat pentru cei care aveau un aparat de radio, o minimă pregătire, un anumit venit.
Marele merit revenea însă stupidităţii acelui regim din România. El ne-a creat această audienţă. Ăsta a fost marele eşec al regimului căruia am putut să-i subminăm acea operaţiune de spălare a creierelor şi de îndoctrinare pe care a încercat-o timp de 40 de ani prin toate mijloacele. Nu le-a reuşit, iar un regim nu se poate menţine, dacă, dincolo de folosirea forţei care poate asigura o oarece stabilitate pe termen scurt, nu îşi asigură o majoritate de oameni care să-l susţină din convingere.
A.M.: Ajung la o întrebare care acum poate părea puţin exagerată: era posibilă revoluţia fără Europa Liberă? Sau, altfel spus: cum ar fi arătat revoluţia dacă n-ar fi existat anii de informare din partea Europei Libere? Pînă şi Ion Iliescu era cunoscut încă înainte de 1989 de foarte mulţi, din emisiunile Europei Libere.
L.T.: Da, noi am creat personajul Ion Iliescu cu mulţi ani înainte de acele evenimente. Am vorbit despre el, i-am prezentat aşa numita disidenţă în partid, marginalizarea la care a fost supus, relaţiile lui mai speciale, poate, cu Moscova. Noi am creat acest personaj. Iar la întrebarea dvs., mă gîndesc la un răspuns al lui Lech Walesa care a rămas celebru. Întrebat care a fost importanţa Europei Libere, el a răspuns: "Păi, ar putea să existe Pămîntul fără Soare?".
A.M.: Revenind la dvs., acum aţi devenit directorul Institutului Român de Istorie Recentă.
L.T.: Institutul a fost înfiinţat în anul 2000 de fostul ambasador al Olandei la Bucureşti, Coen Stork, cel care la sfîrşitul anilor '80 era un fel de protecţie a disidenţilor din România, avea grijă de Mircea Dinescu, de Andrei Pleşu şi de mulţi alţii pe care-i chema la ambasadă şi-i proteja prin importanţa pe care le-o acorda, şi cărora le-a scos prin curier diplomatic o mulţime de scrisori şi documente. A fost primul institut de studii istorice independent, unde foarte mulţi tineri istorici au avut şansa să scrie şi să lucreze liber. La un moment dat însă, fondurile institutului s-au terminat, iar Marius Oprea a înfiinţat, alături de premierul Tăriceanu, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Acolo s-au transferat aceşti tineri care au reuşit astfel să-şi continue activitatea, iar IRIR a fost abandonat. A rămas într-o comă profundă pînă cînd mi-a fost încredinţat mie, spunîndu-mi-se: "Tu eşti un manager bun, încearcă să-l readuci la viaţă". Mă străduiesc.