Păsărele grave: Porcupine Tree, The Incident

Pun pariu că nu ştiaţi că timpul zboară. Ei bine, zboară. Zvîrrr. Ca pupăza pe o dugheană. Dacă nu mă credeţi, aţi face bine să-l ascultaţi pe Steven Wilson, compozitorul, vocalul, chitaristul şi pianistul de la Porcupine Tree. El ştie. Ştie foarte bine că timpul zboară, altfel ce rost ar fi avut să compună o melodie de aproape 12 minute în care să spună clar, pe înţelesul tuturor, că "Time Flies"? Hm? Vedeţi? Dacă nu eşti foarte sigur că "Time Flies", nu te vei osteni niciodată să fii atît de persuasiv, de liric, de devotat unei astfel de idei. Dacă nu eşti sigur, ai toate şansele să nu convingi pe nimeni, să nimereşti în plin patetic desuet, în bălării bombastice, în ridicol. Iar dacă timpul zboară degeaba aproape 12 minute, dacă poveştile despre copilărie şi concluziile amărui ale maturităţii nu ating pe nimeni, dacă linia melodică se suprapune vreme bună cu cea de la "Dogs", Pink Floyd (atunci cînd nu sfîrşeşte în plină tematică The Wall), chiar că îţi trebuie talent cu carul ca să mai salvezi ceva.

E clar, despre pupeze pe dugheană sau umor nu poate fi vorba în Porcupine Tree. N-a fost vorba niciodată. Aşa cum au stat lucrurile la început, ca un tribut nouăzecist adus celor de la Pink Floyd, apoi, încet, dar sigur, ca o regîndire inteligentă a heavy metal-ului în context progresiv, Porcupine Tree n-au dat semne ludice, ci au mărit miza personală, album după album. Cu The Incident, nu doar că au ajuns la al zecelea, ci şi la un statut de formaţie cult care nu mai poate fi zdruncinat atît de uşor. Gîndit ca un colaj unitar divizat în 14 piese, acest nou disc pretinde, instantaneu şi fără obiecţii, respect. Să fim sinceri: cine şi-ar mai permite luxul, cine ar mai avea ambiţia, cine nu s-ar teme de trufia de a scoate la iveală, în plin context postmodern, o epopee închegată de 55 de minute? Cine ar mai plasa, ca piesă centrală, o elegie de 12 minute despre timpul care zboară, o elegie care să se numească, cum altcumva, decît "Time Flies"? Ei bine, Porcupine Tree şi Steven Wilson sînt genul de oameni care nu se tem de provocări, care nu dau doi bani pe contexte muzicale, care îşi urmăresc cu încăpăţînare propriile viziuni, păreri, păsărele grave. În principiu, talentul, tenacitatea şi îndărătnicia, mai ales cînd sînt de găsit în doze consistente, ar trebui să fie de ajuns, ar trebui să fie salvatoare.

Atunci însă cînd te înhami la proiecte de anvergură, atunci cînd ţii musai să demonstrezi că timpul zboară, atunci cînd muzica ta refuză să se aşeze pe făgaşuri desluşite, cînd ceri atenţie şi pretinzi de la ascultător stări speciale, cînd degustarea melodiei capătă un iz cerebral, iar savoarea melodică e mai îndatorată meditaţiei decît emoţiei, e musai să mai ai şi un alt as în mînecă, dacă nu vrei ca eşafodul tău să se năruiască iremediabil. Spre cinstea lor, Porcupine Tree au acest as. L-au avut întotdeauna. Şi nu este neapărat vorba că muzica lor survolează într-o graţie perpetuă, într-un eden fără pată, imposibil de criticat, ci doar că în construcţiile lor (mai mult sau mai puţin) elaborate, oamenii aceştia şi-au păstrat întotdeauna bunul-simţ, au evitat excesul, au aflat dreapta măsură. Spre nemulţumirea fanilor de muzică progresivă, Porcupine Tree au fost şi au rămas uşori, varianta accesibilă a unui stil pentru elite, preţios şi pretenţios în egală măsură. Pentru fanii duri ai heavy metal-ului, britanicii nu au fost niciodată o opţiune serioasă. Riff-urile grele s-au amestecat cu alte ritmuri eclectice, au devenit doar pete de culoare, nu o miză în sine, lucru de neiertat atunci cînd aştepţi adrenalină şi explozie imediată. În ciuda obiecţiilor împătimite, tocmai aceste aparente neajunsuri s-au dovedit esenţiale pentru succesul Porcupine Tree. Tocmai pentru că au ştiut să păstreze întotdeauna o linie pop, să caute, mai presus de văgăuni neumblate, melodia cinstită, clară, efectul direct, melancolia, tocmai pentru că din progresiv au păstrat spaţiile deschise şi aşteptarea, gravitatea şi retorica inteligentă, tocmai că din metal s-au servit cu riff-uri, nobleţe şi furie rafinată, tocmai pentru că s-au ţinut departe de orice alt exces, că au ştiut să propună, discret, teme electro, Porcupine Tree pot cînta liniştiţi, aproape 12 minute, despre timpul care zboară fără să se teamă de ridicol. Sînt la adăpost. Iar dacă pe The Incident aşteptarea se prelungeşte cam mult, puteţi asculta oricînd In Absentia sau Fear of a Blank Planet.