Love Happens sau o altă poveste de dragoste

Love Happens (regia şi scenariul Brandon Camp) este unul dintre numeroasele filme de dragoste apărute în ultimul timp (The Proposal, The Ugly Truth, The Rebound, etc...).

Povestea este simplă: inspirat de propria experienţă, un psiholog, dr. Burke Ryan (Aaron Eckhart), scrie o carte despre cum poate fi depăşită durerea pierderii unei fiinţe dragi. Cartea ajunge un best-seller şi cu ajutorul unui prieten-manager foarte descurcăreţ, Lane Marshall (Dan Fogler), psihologul-scriitor devine cunoscut şi apreciat în toată ţara, ţine conferinţe, seminare, conduce ateliere de dezvoltare personală şi urmează să aibă propria emisiune TV. Ascensiunea este întreruptă atunci când Burke ajunge în Seattle, oraşul în care în urmă cu 3 ani şi-a pierdut soţia.

Întâlnirea cu fostul socru, cu o frumoasă florăreasă, dialogurile cu prietenul-manager dar şi cu participanţii la seminare, îl determină pe psiholog să recunoască faptul că nu s-a confruntat cu durerea, că este nevoie să o conştientizeze şi să şi-o asume, cu alte cuvinte el trebuie să pună în practică lucrurile despre care teoretic ştie atât de convingător să vorbească.

În ciuda faptului că beneficiază de o distribuţie cu nume cunoscute şi îndrăgite (Eckhart, Aniston), de un subiect captivant şi la modă (cărţi motivaţionale şi scriitori specializaţi ai acestui gen - care se dovedesc a fi ei înşişi vulnerabili), filmul este un eşec. Iar principalul motiv este slaba prestaţie a actorilor. Lipsit de carismă şi de naturaleţe, Eckhart nu reuşeşte să creeze din Ryan Burke un tip credibil. Falsitatea pe care o presupune condiţia personajului până la un punct, se extinde asupra întregii interpretări: când suferă, Burke suferă ostentativ (şedinţa foto, reculegerea din turn, momentul dezvăluirii finale), când se bucură, o face la fel de forţat (eliberarea papagalului, unele dintre întâlnirile cu Eloise). Rezultatul este un personaj schematic, neşlefuit, fără fineţe şi expresivitate. Nici Jennifer Aniston (Eloise) nu reuşeşte să treacă dincolo de tiparul unei femei frumoase, inteligente şi puternice, personajul rămânând în marea majoritate a timpului unul plat, neprovocator.

Singurul memorabil este socrul lui Burke, interpretat de Martin Sheen. Deşi apare doar în câteva secvenţe, prezenţa lui înviorează filmul. Sheen ştie să joace acel amestec de vulnerabilitate şi gingăşie pe care îl imprimă durerea, amestec pe care probabil Eckhart ar fi trebuit să îl exploateze mai mult în construirea personajului său. Un plus ar mai putea fi acordat şi scenariştilor, care evită replicile dulci, specifice filmelor de gen.

Filmul debutează cu o maximă tradusă în limbaj contemporan: uneori viaţa îţi dă lămâi şi atunci nu ai decât două soluţii: te încrunţi sau faci o limonadă. Parafrazând, aş putea spune: atunci când te uiţi la un film slab, ai două soluţii: fie renunţi, fie încerci să găseşti ceva care să îţi placă. În cazul de faţă, Martin Sheen, ploaia şi turnul din Seattle. Imaginea acestuia m-a purtat cu gândul departe, spre alte filme, mult mai reuşite (Sleepless in Seattle, Grey's Anatomy).