Printre temele predilecte ale animatorului japonez Hayao Miyazaki regăsim relaţia omului cu natura - uneori armonioasă şi echilibrată, alteori agresivă şi distrugătoare; prezenţa unor creaturi fantastice din mitologia şi folclorul nipon, valorificarea diverselor culturi şi influenţe occidentale, alegerea copiilor sau a tinerilor pentru rolul de personaje principale, frecventa repetare a unor motive-cheie: zborul, forţa distrugătoare a omului în raport cu natura, războiul, autocunoaşterea, asumarea unei forme de responsabilitate. Mangaka, animator, scenarist şi regizor, Miyazaki se implică în fiecare stadiu al procesului productiv al filmelor sale, implicarea sa fiind în egală măsură stilistică şi tematică.
Occidentul şi Orientul, America şi Japonia reprezintă două modalităţi diferite de-a face animaţie. Există importante discrepanţe în atitudine, stil, atmosferă şi target. Diferite sunt şi posibilităţile şi libertăţile artistice oferite autorilor. Miyazaki reprezintă un mic miracol în panorama animaţiei japoneze, pentru simplul fapt că a reuşit să se afirme în exteriorul ţării. Scris şi regizat de către Hayao Miyazaki, produs de studiourile Ghibli, filmul Sen to Chihiro no kamikakushi / Călătoria lui Chihiro (2001) iese în sălile de cinema japoneze în anul 2001. Anime-ul sparge în scurt timp recordurile de box-office în ţara de origine şi devine cel mai bine vândut film japonez. Distribuit internaţional de către studiourile Disney, sub numele de Spirited Away, acesta câştiga la Berlin Leul de Aur pentru cel mai bun film în anul 2002 şi Oscarul pentru "cel mai bun film de animaţie" în cadrul ceremoniei din 2003, devenind primul anime câştigător al unui Oscar din istoria cinematografiei. Astfel, Miyazaki - şi al său studio Ghibli - devin centrul de referinţă al animaţiei extra-hollywoodiene.
... Înainte de Mononoke
În Occident, "desenele" constituiau aproape exclusiv domeniul copiilor. Japonia a acordat dintotdeauna atenţie acestei categorii de vârstă, însă a creat, de la început, o distincţie clară între desenele animate pentru copii şi animaţiile pentru adulţi: în ultimii 20 de ani au ieşit pe piaţă filme de o uimitoare violenţă, de o sexualitate viscerală (unii ar numi-o "porno") şi de o grafică extremă, prezentând imagini groaznice, înfiorătoare dintr-un viitor apocaliptic. Cu toată violenţa şi brutalitatea lor, anime-urile SF sunt greu de învins când vine vorba de originalitate (două exemple: Alia al lui Otomo Katsuhiro şi Ghost in the Shell al lui Oshii Mamoru). Există însă o alternativă şi poartă numele de Hayao Miyazaki. Miyazaki a debutat cu anime-uri pentru televiziune, de inspiraţie occidentală, cele mai populare fiind considerate astăzi cult classics de către amatorii genului: Heidi, Treasure Island, Anne of the Green Gables. În anul 1984, produce şi regizează primul său lungmetraj de animaţie: Kaze no tani no Nausicaa / Nausicaa din Valea Vântului. Şi cu asta ne întoarcem la SF-urile post-apocaliptice. După standardele japoneze însă, Nausicaa este un SF cuminte, oarecum bătrânicios - altfel spus: îi lipsesc ultraviolenţa şi nuditatea grafică. Această primă încercare a regizorului nipon este oarecum stângace. Deşi reuşeşte să-şi îndese temele preferate (bine vs. rău, protejarea naturii, pacifismul, etc.) filmul trădează o notă de manierism, ce reiese tocmai din lipsa de experienţă a lui Miyazaki şi din dorinţa de a spune mult prea multe într-un timp limitat. Rezultatul este un amalgam de personaje, idei, afirmaţii sociale şi politice, plasate pe un background vizual impresionant. Trecutul de mangaka i-a servit nespus de mult lui Miyazaki, conferindu-i sârguinţa şi răbdarea necesare de a da naştere unora dintre cele mai captivante şi uimitoare locurii în care să-şi plaseze personajele şi acţiunea. Astfel, stilul grafic reprezintă unul dintre punctele forte din filmele sale - atenţia pentru detaliu, simplitatea (nu sărăcia) tablourilor, interesul scăzut pentru animaţia computerizată - cu excepţia momentelor când aceasta se dovedeşte a fi absolut necesară poveştii sau animatorilor.
Mononoke Hime
Mulţi consideră Sen to Chihiro no kamikakushi ca fiind opera de maturitate a lui Miyazaki, însă adevărata revelaţie vine o dată cu Mononoke Hime / Prinţesa Monoke în 1997. Pe lângă dorinţa de a-şi distra şi amuza publicul spectator, preocupările reale ale regizorului sunt de natură spirituală - în sensul cel mai profund al cuvântului. Şintoismul - religia indigenă a Japoniei - influenţează puternic filmul lui Miyazaki, atât din punct de vedere dramaturgic, cât şi vizual. În Mononoke se duce lupta inevitabilă între oameni şi forţa naturii - reprezentată în film prin intermediul unor zeităţi, versiuni uriaşe de lupi şi mistreţi personificaţi. Acţiunea propriu-zisă a filmului are loc în perioada Muromachi şi prezintă lupta dintre gardienii unei păduri şi oamenii care, presaţi de continua lor nevoie de resurse, decid să le distrugă habitatul. Evenimentele sunt povestite din perspectiva unui străin, prinţul Ashitaka.
Cuvântul "mononoke", ce serveşte şi drept numele personajului principal feminin, are o însemnătate simbolică, acesta putând fi tradus că "spirit vindicativ". Cum adesea se întâmplă în filmele lui Miyazaki, binele şi răul sunt relative, lăcomiei oamenilor fiindu-i asociată ferocitatea cu care spiritele îşi caută răzbunarea. În cazul personajelor există, de asemenea, o ambiguitate specific orientală, un exemplu fiind chiar "personajul negativ": doamna Eboshi nu ezită să distrugă pădurea pentru a-i exploata resursele naturale, însă în acelaşi timp oferă azil vârstnicilor, leproşilor şi unui grup de foste prostituate, făcându-i, prin muncă, să se simte folositori în interiorul comunităţii din care fac parte. Această filosofie este una pur modernă şi-şi găseşte rădăcinile în asumarea epocii contemporane, a valorilor pe care aceasta, în repetate rânduri, le-a distrus şi le-a reabilitat. Îmbinarea optimismului cu pesimismul este tipică pentru Miyazaki şi în nici un alt film nu se face mai puternic simţită ca în Mononoke Hime. Miyazaki este un ecologist convins. crescând într-o perioadă în care Japonia încerca, din raţiuni economice, să-şi seteze dezvoltarea pe "înainte, marş!", ţăranul Hayao a rămas profund marcat de daunele produse mediului înconjurător, aflat în imediata lui apropiere. Mesajul transmis peste ani în filmele sale este că adulţii n-ar trebui să se lase orbiţi de nevoile prezentului, impunând astfel copiilor lor propria viziune asupra viitorului.
După Mononoke... Chihiro
După succesul răsunător înregistrat cu Mononoke Hime, în anul 1997 Hayao Miyazaki îşi face publică intenţia de a renunţa la şefia studiourilor Ghibli şi de a se retrage din lumea filmului. În 1998 însă, o întâlneşte pe fiica în vârstă de 10 ani a unui prieten de familie. Temperamentul introvertit, atitudinea pasivă şi indiferentă afişată de fetiţă îl inspiră pe acesta în crearea unui nou personaj. Filmul Sen to Chihiro kamikakushi are structura interioară a unui basm, personajul principal fiind nevoit să parcurgă un drum iniţiatic. Într-o lume dominată de fabulos şi suprareal, acesta este supus unui proces de maturizare şi de autocunoaştere, fiind ajutat de fiinţe şi obiecte fantastice. Spre deosebire de majoritatea desenelor animate - şi a anime-urilor în special - prima secvenţă a filmului oferă un tablou destul de banal: călătoria familiei spre noua casă, nerăbdarea părinţiilor şi regretul fetiţei, Chihiro, care este nevoită să-şi lase în urmă prietenii şi colegii de şcoală pentru a se muta din Tokyo într-un oraş de periferie. Părinţii fac un popas într-o pădure şi parchează maşina în faţa unui vechi tunel pe care, din curiozitate, decid să-l traverseze. Chihiro, împreună cu familia sa, se trezeşte în ceea ce pare a fi o staţiune de vacanţă abandonată, echipată cu hoteluri, cu restaurante şi cu un parc de distracţii. Ignorându-şi copilul, bărbatul şi femeia se autoservesc din diferitele feluri de mâncare expuse pe tejgheaua unui restaurant. Starea de nelinişte şi de teamă resimţite iniţial de Chihiro cresc o dată cu venirea serii, când înfăţişarea parcului se schimbă, acesta fiind animat de nenumărate lumini şi de fiinţe fantomatice. Avertizată de un băiat pe nume Haku să părăsească staţiunea înainte de apusul soarelui, Chihiro se întoarce la restaurantul în care îşi lăsase părinţii şi, spre groaza sa, îi găseşte transformaţi în porci. Din acest moment, Chihiro trebuie să înveţe să supravieţuiască în această lume bizară şi să găsească o modalitate de a-şi salva părinţii.
Dincolo de masca de copil încăpăţânat şi răsfăţat, Hayao Miyazaki îi oferă lui Chihiro şi capacitatea de a face distincţia clară dintre bine şi rău, caracteristică pe care regizorul o consideră înnăscută în fiecare dintre noi, ea pierzându-se o dată cu maturizarea şi cu asumarea rolului în societate. Astfel, Chihiro ştie din instinct că acţiunile părinţilor sunt greşite, iar comportamentul lor este nepotrivit. Consumând cantităţi enorme de mâncare, ei uită nu numai bunele maniere şi eticheta - care ar fi trebuit respectate într-un restaurant normal - ci şi de propriul copil. Acest proces de dezumanizare prin exces şi lăcomie este unul rapid, în scurt timp aceştia transformându-se în porci. Combinaţia dintre mâncare şi lăcomie se dovedeşte a fi catalizatorul principal al declanşării intrigii filmului şi continuă să aibă un rol important pe întreg parcursul desfăşurării acţiunii. Mâncarea joacă un rol important în Sen to Chihiro kamikakushi, ea devenind, după caz, fie o sursă de rău, fie una de bine. Neştiind ce să facă după transformarea părinţilor, Chihiro începe să plângă, iar trupul ei începe să-şi piardă din substanţă. Cel care îi vine în ajutor este Haku care, pentru a împiedica dispariţia totală a lui Chihiro, îi dă să mănânce o bucată de pâine, explicându-i fetei că pentru a rămâne în lumea spiritelor trebuie să mănânce şi pentru a mânca trebuie să muncească.
În Sen to Chihiro kamikakushi, Hayao Miyazaki îşi oferă o libertate stilistică uimitoare, jonglând realul cu fantasticul. Jucându-se cu folclorul şi cu imaginaţia pură, regizorul reuşeşte să ofere spectatorilor o experienţă cinematografica autentică. Pornind de la o viziune oarecum pesimistă asupra societăţii contemporane, Miyazaki modelează acţiunea într-un drum iniţiatic, un fel de călătorie în inconştient, în care are loc trecerea de la copilărie la adolescenţă. Forţa creatoare prin excelenţă, în universul regizorului japonez, este imaginaţia, care, izvorând din dorinţa creatoare a omului - şi automat a lumii în care acesta trăieşte - este propulsorul realităţii. Logică desfăşurării acţiunii în Sen to Chihiro kamikamushi este cea a visului, momentul în care Chihiro reuşeşte să-şi elibereze părinţii reprezentând momentul trezirii. După întoarcerea ei "la realitate" singura dovadă a experienţei sale este un elastic de păr, lucrat de către prietenii din "lumea cealaltă". Amintirile experienţei din "oraşul fermecat" încep să dispară în inconştient o dată cu traversarea tunelului, iar o dată cu ieşirea la lumină Chihiro pare să fi uitat toate cele întâmplate în tărâmul de dincolo. Ambiguitatea finalului este intenţionată, însă Miyazaki ne oferă un indiciu încă din titlul filmului asupra deznodământului acţiunii. "Kamikakushi" este un termen special, care tradus înseamnă "răpit de zei". În folclorul japonez, atunci când un copil dispărea fără urmă, se spunea că a fost răpit de către un zeu, iar atunci când acesta reuşea să se întoarcă acasă nu-şi amintea nici una dintre experienţele trăite în "kami no machi" sau "oraşul zeilor".
Castelul umblător al lui Howl
După ce a declarat - pentru a doua oară - că se retrage de la şefia Studioului Ghibli, Miyazaki citeşte romanul unei autoare britanice de literatură fantastică - Diana Wynne Jones. Cartea se numeşte Howl's Moving Castle şi reaprinde în realizatorul japonez dorinţa de a face animaţie. Înarmându-se cu multă putere de convingere şi cu un translator, acesta pleacă la Londra pentru a-i cere autoarei drepturile de ecranizare. Miyazaki a fost încântat să afle că în anii studenţiei Diana Wynne Jones i-a avut ca profesori pe Tolkien şi pe C.S. Lewis şi că datorită lor a ajuns să scrie acest tip de literatură. Un anglofil declarat, regizorul i-a promis autoarei că va avea mare grijă atât de personajele ei, cât şi de atmosfera cărţii. Hauro no ugoku shiro / Castelul umblător al lui Howl iese în sălile de cinematograf în 2004 şi, deşi nu are succesul de critică pe care l-a avut cu Sen to Chihiro kamikakushi, acest nou efort al animatorului nipon este primit cu foarte mult entuziasm de către public. Personajul principal al poveştii este o tânără pe nume Sophie, care este transformată într-o băbuţă de către o vrăjitoare malefică. Pentru a încerca să inverseze vraja, fata pleacă în căutarea temutului vrăjitor Howl şi a castelului său umblător. Inexistent în romanul original, dar inserat de către Miyazaki în film, este războiul dintre două ţări rivale şi modalitatea prin care acestea încearcă să se folosească de magia vrăjitorilor sau a vrăjitoarelor pentru a ieşi câştigătoare.
Ponyo
Gake no ue no Ponyo / Ponyo este cea mai simplă, împăcată şi inocentă operă a lui Miyazaki. Apărut în 2008, filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneţia, unde a primit o menţiune specială din partea juriului. Bazat pe basmul lui Hans Christian Andersen, "sirena" lui Miyazaki nici că putea să fie mai diferită decât Ariel a lui Walt Disney. Şi fiindcă filmul se adresează în special copiilor până în 12 ani, japonezul şi-a temperat sau chiar şi-a cenzurat anumite teme şi motive: deşi există un puternic substrat ecologic, din film lipsesc cu desăvârşire teme precum războiul sau conflictul dintre generaţii. Chiar dacă spectatorii americani au cam strâmbat din nas în momentul în care au văzut că povestea de dragoste din film are ca personaje principale copii în vârstă de cinci ani, Miyazaki a explicat într-o conferinţă de presă că nu există o formă de iubire mai pură şi mai dezinteresată decât cea dintre doi copii. Întrebat la Veneţia dacă mai are de gând să se retragă din industrie, Miyazaki a răspuns, ducându-şi degetul la tâmplă: "De vreo 12 ani tot încerc să mă retrag, dar EI pur şi simplu nu mă lasă!".