Reîntoarcerea la cinema a lui Skolimowski - Cztery noce z Anna

Cztery noce z Anna / Patru nopţi cu Anna reprezintă reîntoarcerea la cinema, după o absenţă de mai bine de 17 ani, a regizorului Jerzy Skolimowski, care ne introduce într-o lume înmuiată în ceaţă, noroioasă în care Leon, un bărbat de vârstă mijlocie, îşi trăieşte iubirea ilicită şi nocturnă pentru vecina lui, Anna. Skolimowski este un reprezentant de seamă al Noului Val Polonez, mai cu seamă al celei de-a doua generaţii, alături de Roman Polanski, având în comun cu acesta neîncrederea în societate, anxietatea morală şi scenariul pentru Nóz w wodzie / Cuţitul în apă (1962, regie Roman Polanski), la care au lucrat împreună. Personalitatea sa multivalentă (poet, actor, boxeur, muzician, pictor, regizor) se reflectă în versatilitatea operelor cinematografice care se sustrag etichetării. Skolimowski abordează într-o manieră foarte personală şi dezinvoltă haosul, absurdul sau fantasticul în filme precum Walkower (1965), Bariera (1966), The Shout (1978), Rece do góri / Mâinile sus! (1981).

Începutul puternic al filmului Cztery noce z Anna (îl vedem pe Leon aruncând o mână de om pe foc) creează o stare de tensiune şi de aşteptare pe care regizorul, în mod abil, o menţine până la sfârşit. Scopul acestei regii manipulative era, după spusele lui Skolimowski, de a stârni un sentiment de ruşine în momentul în care ne dăm seama că l-am judecat greşit pe Leon. Prin numeroase flashbackuri se conturează istoria acestui personaj: intrând într-un hambar ca să se apere de ploaie, Leon dă peste un bărbat care violează cu brutalitate o femeie - Anna, şi urmăreşte scena şocat, incapabil să reacţioneze, astfel că violatorul fuge fără să îşi dea seama că în hambar mai era cineva. Leon este acuzat pe nedrept şi face închisoare. După ce e eliberat se angajează la crematoriu, o pândeşte pe Anna, intră în camera ei câteva nopţi la rând, e prins şi ajunge iar la închisoare. Anna îl vizitează pentru a-i da de înţeles că nu vrea să aibă de a face cu el.

Intenţiile lui Skolimowski - cele declarate - nu se materializează, întrucât încă de la început se simte încercarea lui de a te orienta pe o pistă greşită. Nu numai că ingredientele sunt prea clasice şi prea lipsite de ambiguitate, dar sunt şi prea unul după altul: mâna aruncată pe foc, securea nouă de la magazin, bunica paralitică hrănită cu linguriţa şi pânditul femeii blonde de vizavi. Unde mai pui că se aud, ca într-o amintire obsesivă, o sirenă şi vocea unui poliţist care forţează o mărturisire de la Okrasa (numele de familie al lui Leon). Astfel, ceea ce reuşeşte Skolimowski este să creeze o aşteptare faţă de traiectoria acestui personaj, dar nu o bănuială.

Incursiunile nocturne ale lui Leon în camera femeii de care s-a îndrăgostit au o candoare uşor excesivă. Încercările lui de a se face util îi contrazic scopul descinderii în cameră. Te-ai aştepta să stea pur şi simplu să o fixeze câteva ore, să o adulmece sau să o atingă pe femeia adormită. În schimb, el îi spală vasele, îi coase nasturii sau îi repară ceasul. Toată activitatea asta casnică are un substrat manipulativ, în ideea că forţează o stare de disconfort în faţa unui personaj pe care l-am judecat greşit şi care e o victimă a propriei timidităţi, dar în nici un caz un personaj rău, nociv. Predispoziţia pentru scene violente pe care Skolimowski o arată în acest film pare semnul nesiguranţei regizorului, care se întoarce la cinema după o absenţă prea îndelungată.

Filmul rămâne totuşi o experienţă foarte satisfăcătoare. Are un ritm bun, rapid, contrastând cu atmosfera întunecoasă, greoaie, saturată de umezeală. Cearşafurile albe ale spitalului care atârnă pe sârme par să nu se usuce niciodată, noroiul e prezent peste tot sau acoperit de un strat superficial de zăpadă, iar soarele nu iese din nori. Imaginaţia suprarealistă a lui Jerzy Skolimowski îşi găseşte în această lume un debuşeu. Secvenţa în care Anna se trezeşte din somn în camera ei inundată de lumina ireală şi vântul provocat de elicea unui elicopter sau cea în care Leon, în timp ce ieşea din camera Annei se încurcă în perdea, nu reuşeşte să şi-o dea jos de pe el şi aleargă buimac pe afară, ca o fantomă beată sau chiar ultimul cadru din film, sunt fragmente ce aparţin unui tip de cinema vizual puternic, memorabil şi foarte personal.