Unii compozitori de muzică "serioasă" au scris opere cât se poate de ambiţioase, care se adresează în egală măsură copiilor şi părinţilor lor. La finalul lui 2009, Opera Naţională din Bucureşti avea premiera cu Hansel şi Gretel, de Engelbert Humperdinck. Tot atunci, Opera Comică pentru Copii se bucura de succes în Canada, cu Gianni Schicchi de Puccini. Dacă o instituţie precum Opera Comică pentru Copii există cu scopul de a educa tânăra generaţie în spiritul aprecierii valorilor muzicii clasice, la Opera Naţională Bucureşti acesta este un scop secund, însă urmărit cu seriozitate.
Înainte de a reveni la premiera cu Hansel şi Gretel, amintesc că în această lună, ianuarie 2010, la Sala Mică a Palatului Naţional al Copiilor, în zilele de 18, 19, 25 şi 26 ianuarie 2010, de la orele 14.00 şi 16.00, Opera Comică pentru Copii îşi invită publicul la musicalul Domnul Conopidă de Jacques Offenbach, în distribuţie aflându-se Eugen Voicu, Ioana Damian, Andrei Lazăr, Valentino Tiron, Rodica Ocheşeanu, Raluca Oprea şi Roberta. Aici copiii vin "cu clasa", la Operă vin mai mult cu părinţii.
Alternativa la Hannah Montana
Totuşi, de fiecare dacă nu încetez să mă mir cât de deschişi, de dornici să audă lucruri noi sunt copiii cu vârste între 5 şi 10 ani, poate chiar şi mai mici, răbdarea lor în faţa unei muzici, fără îndoială nefamiliare, fiind absolut neaşteptată pentru cei care suntem convinşi că invazia filonului Cleopatra Stratan - Hannah Montana este ireversibilă. Aşadar, stă în puterile noastre să le oferim alternativa. De asemenea, instituţiile de cultură ar trebui să-şi caute cât mai multe motivaţii pentru a le oferi părinţilor diverse posibilităţi de a le deschide mintea micuţilor lor către felurite tipuri de spectacol.
De ce să mergem la Hansel şi Gretel la Operă şi la ce să nu ne aşteptăm. Vom găsi o distribuţie în care eroii principali sunt aleşi, în primul rând, pe criterii de compatibilitate scenică (personal, am văzut versiunea cu Hansel - Maria Jinga, Gretel - Ioana Mitu, Vrăjitoarea - Adriana Alexandru). Vizual, totul funcţionează, integrarea unui grup mai mare de copii în viziunea regizorală fiind inteligentă, personajele principale mişcându-se firesc şi "umplând" scena. Aici trebuie remarcată coregrafia Simonei Şomăcescu, ideea licuricilor cu costume cu luminiţe care în dansul lor central ajung de pe scenă în sală, generând entuziasmul copiilor aproape în egală măsură cu scenografia Adrianei Urmuzescu la actul ce se petrece în faţa Casei de turtă dulce a vrăjitoarei.
Regizoarea, Anda Tăbăcaru, caută poate prea multe explicaţii simbolurilor vizuale, încercând să justifice imaginarul. Nu este nevoie. Pentru micuţii spectatori, surpriza multicoloră a tortului-casă, înconjurat de acadele, este suficientă pentru a-i susţine încântarea timp de câteva minute. Ceea ce nu poate fi totuşi scuzat - în afara prea numeroaselor aproximaţii din interpretarea partiturii orchestrale - este dicţia cu totul insuficientă a soliştilor. Deşi iniţial m-a surprins titrajul în română al unui spectacol cântat în limba română, din păcate, acesta era chiar necesar, dar cu totul inutil pentru publicul de vârste mici, care fie nu ştie să citească, fie nu are uşurinţa de a urmări în paralel textul şi desfăşurarea scenică.
Este greu de spus ce trebuie făcut în acest sens, dar, pentru ca spectatorii-copii să fie ţinuţi aproape de operă, este esenţial ca ei să înţeleagă despre ce este vorba. Iar faptul că mai toţi cunoşteau povestea nu reprezintă o scuză. Rămânem cu o imagine frumoasă, plină de culoare, şi cu speranţa că spectatorii din dimineaţa de 17 ianuarie 2010 vor avea şansa de a înţelege povestea lui Humperdinck apelând doar la auz, lăsând văzului privilegiul de a de desfăta cu imaginile pline de culoare oferite de echipa care a conceput cea mai recentă premieră a Operei bucureştene.
Spectacolul va fi reluat în luna februarie 2010.