Cinematecile, festivalurile lumii comemorează 25 de ani de la moartea lui François Truffaut (21 octombrie 1984). "Îl readuc în memorie" ar fi impropriu spus. Nu a plecat niciodată de acolo. Poate doar umbra omului se îndepărtează uşor de noi, chiar de cei care l-au cunoscut, ca şi cum ar vrea să-i tot lărgească locul destinat istoriei cinematografului. Să fie acesta preţul? Văd, cu tristeţe, un dat din umeri. De aceea, în aceste zile, m-am uitat prin caietele mele de note, pentru a aduce mai aproape umbra.
A păstrat, până la sfârşitul vieţii, obiceiul din "anii Cinematecii", acela de a vedea filmele aşezat în primul rând al sălii. Dacă era o comedie, râdea atât de zgomotos, încât deranjată, lumea din vecinătate îi atrăgea atenţia: "Hei, domnul din faţă, mai încet..." Uneori, la sfârşitul proiecţiei, câte un curios voia să vadă cine este "individul" fără habar. Se retrăgea după câţiva paşi, şoptindu-le celorlalţi: "Era François Truffaut!"
Scria nu numai fiinţelor cunoscute sau nu, dar şi celor abia născute. E tulburătoare scrisoarea adresată în februarie 1983, nepoatei uneia dintre monteuzele sale, Claudine Bouché, în vârstă de câteva zile: "Dragă Sarah / Bine ai venit printre noi. O să vezi şi tu, nu e chiar aşa de nostim, în fiecare zi, dar, în sfârşit... Uneori, viaţa este o tartină cu dulceaţă, alteori o tartină cu... Toată treaba e că nu avem încotro, musai să o mâncăm până la capăt. Presimţind câtă lume va roi în jurul tău, nu vreau să întârzii şi îţi scriu de pe acum, cerându-ţi să-mi rezervi prima miercuri a lunii martie 1996. Te voi lua să vedem un film interzis celor sub 13 ani şi apoi vom mânca o îngheţată la Angélina. Eşti de acord? Te îmbrăţişez cu multă afecţiune, dragă Sarah. françois". Întotdeauna, Truffaut iscălea scriindu-şi numele cu litere mici. Nu s-a ţinut de cuvânt în privinţa întâlnirii: avea să trăiască numai un an.
Prietenii îi alimentau în fel şi chip pasiunea de epistolier. Într-o scrisoare din arhive (18 martie 1983), regizorul şi scenaristul american Ray Allan îl întreabă: "Ţi-a scris vreodată prietenul meu Richard Chamberlain? Mi-a povestit că acum vreo doi, fiind la Paris, te-a văzut într-o librărie, dar cum este prea timid, nu a îndrăznit să se apropie de tine. Cred că ai putea să-i scrii tu, aţi avea ce discuta".
Grija lui Truffaut pentru soarta propriilor scrisori (păstra copiile), dar şi ale altora, ne apare aproape maniacală. Înainte de a muri, a rânduit corespondenţa importantă, inclusiv cea sentimentală, în plicuri încredinţate notarului, lăsând prin testament să fie returnate expeditorilor după douăzeci de ani de la moartea sa. Nu a dorit ca anumite scrisori să fie făcute publice.
Destul despre moarte. Eva Truffaut, fiica sa mijlocie, mărturisea că este recunoscătoare celor care nu uită că tatăl său a fost şi un om al fanteziei, al lejerităţii. Mare iubitor de seriale, şi-a imaginat mica sa echipă de la Carrosse ca pe familia Ewing din Dallas (fără avere). A făcut distribuţia, lui revenindu-i, desigur, rolul JR de care era foarte mândru.
Deşi am fi îndreptăţiţi să credem că şcolaritatea sa precară l-ar fi putut îndemna să supravegheze cu stricteţe hărnicia fiicelor sale ajunse eleve, să le cultive ambiţia, Truffaut le băga în cap altceva, spre disperarea Madeleinei Morgenstern, soţia sa, extrem de atentă în materie de educaţie: "La şcoală nu trebuie să fii primul, le spunea el, dar nici ultimul (ar fi tot un snobism, însă întors pe dos), ci undeva pe la mijloc".
Uneori, în caietul de note al elevelor Laura şi Eva Truffaut, în spaţiul rezervat semnăturii părinţilor, cineastul desena ceva, o pisică, o floare.
Deşi duminicile erau rezervate familiei (chiar şi după divorţ), Truffaut obişnuia să spună: " În toate duminicile fac bilanţuri, urăsc duminicile şi lunile decembrie. De aceea îmi plac începutul săptămânii şi luna ianuarie. Pentru că atunci iei viaţa de la capăt!" A murit într-o duminică.