Cum n-am jucat la Todd Solondz - Life During Wartime

Acum cinci ani, Todd Solondz era prezent la Veneţia cu Palindromes, iar acum patru ani, ateriza la TIFF-ul clujean ca invitat special. În 2009, regizorul american a revenit în competiţia veneţiană cu un nou titlu, Life During Wartime, care e de presupus că va ajunge şi la TIFF-ul din 2010. Eu însă stau şi mă întreb ce rol îmi rezervase Todd în acest film.

Nu mai ştiu cine m-a fericit cu e-mailul său personal, cert e că atunci când i-am scris, în 2005, ca să-l invit la TIFF, mi-a răspuns nu doar instantaneu, ci şi afirmativ. N-avea pretenţii de bilet de avion la business, ci doar la un meniu vegetarian. Colegii mei care l-au întâmpinat la aeroportul din Cluj m-au sunat imediat spunându-mi, uşor speriaţi, că ciudatul nostru musafir poartă pantaloni verzi şi un sacou roz. Pentru cine i-a văzut filmele (la vremea respectivă mai făcuse patru: Fear, Anxiety and Depression, Welcome to the Dollhouse, Happiness şi Storytelling), costumaţia era de-a dreptul previzibilă, ca să nu spun banală. Cu toate astea, aveam toate motivele să ne aşteptăm la capricii exagerate de vedetă. Nimic din toate astea. Todd ne-a făcut şi economie de personal, şi de maşini. Nu a cerut decât o hartă, explicându-ne că vrea să bata oraşul la picior şi să-l descopere fără ghid, şi aceleaşi, deja anticipate, meniuri vegetariene. Atunci când l-am cunoscut la un prânz de festival, conversaţia s-a legat natural. Ceva mai puţin naturală a fost expresia mea atunci când mi-a luat capul între mâini şi mi-a zis că am o faţă făcută pentru cinema. "Tot ce-i posibil să-ţi scriu un rol mic pentru noul meu film", a mai adăugat el. Acum: cine a văzut filmele lui Solondz ştie că personajele lui nu sunt nişte fondante cu cremă de zahăr ars, ci nişte petarde cu cianură - la capătul radical opus al drăgălăşeniei pe care o emană Todd în persoană. N-am zis nimic pe moment, deşi flatare mai mare nici că-mi puteam imagina, dar în gând m-am întrebat până unde aş fi dispus să merg într-un rol care, ca întotodeauna la Solondz, n-are plasă de siguranţă.

Am convenit să păstrăm legătura pentru viitorul film. Nu aveam mari speranţe; oaspeţii TIFF-ului promit multe înainte de plecare şi rareori se ţin de cuvânt. Cel mai notoriu exemplu este actriţa Alexandra Maria Lara, care a venit la TIFF de două ori, s-a simţit excelent (sau cel puţin aşa a declarat) şi a insistat ca nu cumva s-o ocolesc dacă trec vreodată prin Berlin. De atunci, am fost la Berlin de mii de ori şi de fiecare dată am încercat să dau de ea. Credeţi cumva că s-a ostenit să răspundă la telefon sau la sms-uri?

Todd, în schimb, mi-a răspuns la fel de prompt atunci când, după TIFF, i-am trimis un email de mulţumiri: "Lucrez la scenariu. Îţi scriu când intrăm în preproducţie", m-a asigurat el. Peste un an, l-am contactat din nou, întrebându-l de sănătate, de noul film şi insinuând ceva suav despre micul meu rol. Mi-a răspuns: "Mihai, aş avea o scenă pentru tine, nu trebuie decât să-ţi plăteşti singur biletul de avion pâna în Florida, că stăm prost cu bugetul, iar la faţa locului ne-om descurca noi. Nu ştiu însă când voi începe filmările." Şi aici filmul se rupe. Eu nu i-am mai scris, sedus probabil de mirajul unui rol ipotetic la celălalt Hollywood (care începe cu B!); lui, probabil, că numai la debutul unui non-actor din România (fie el şi cu faţa făcută pentru cinema) nu-i stătea mintea. Timpul a trecut pe nesimţite, şi iată-mă la Veneţia, la proiecţia de presă a filmului în care aş fi putut să joc.

Life During Wartime continuă acţiunea din Happiness (cu siguranţă, controversata capodoperă a lui Solondz) şi este cel mai neortodox şi neaşteptat sequel pe care l-am văzut vreodată. Niciunul dintre actorii din Happiness nu îşi reia aici rolul - dar pentru cineva ca Solondz, care în anteriorul Palindromes folosea 8 actori (inclusiv unul de culoare) pentru unul şi acelaşi rol, "continuitatea" de actor sau de rasă nu e o prioritate. Şi nici cea temporală: unele personaje par să fi îmbătrânit zece ani (câţi au trecut de la poveştile din Happiness), altele doar cinci - dar temerile, anxietăţile şi depresiile lor sunt intacte. Life During Wartime este o comedie cinică despre acea fundătură care este "the American way of life" şi o fabulă infuzată de umanitate despre războiul psihologic dintre "a ierta" şi "a uita" greşelile şi abuzurile trecutului.

Eu, de pildă, nu pot să-mi iert că am uitat să-i mai scriu, chit că nici acum, după ce i-am văzut filmul, n-am habar ce rol aş fi putut avea în el.