Jocurile crizei! - Festivalul Zile şi Nopţi de Teatru European, Brăila, 2009

În perioadă de criză faci un festival cu ce ai şi Primăria din Brăila s-a dovedit încă o dată aliată culturii, dar şi a evenimentului care a marcat cea de-a IV-a ediţie a Festivalulului Zile şi Nopţi de Teatru European la Brăila: împlinirea a şaizeci de ani de teatru. Cu această ocazie ocazie s-a editat o monografie cuprinzând o lucrare de 600 de pagini, scrisă de profesorul Ion Munteanu. În plus, Teatrul din Brăila a dus greul festivalului, în sensul că patru spectacole (dintre care trei premiere) au fost selecţionate pentru festival ceea ce demonstrează că trupa de aici câştigă tot mai mult teren în spaţiul teatrului de calitate. Din păcate, un eveniment nefericit a făcut să fie suspendat spectacolul Herr Paul Herr Paul, de Tankred Dorst şi Ursula Ehler, regia Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan. Aşa că putem spune că amprenta pe care a lăsat-o criza nu a fost pe valoare, ci pe cantitate, dar şi pe lipsa spectacolelor din alte ţări. Pentru a umple acest gol, dar şi pentru a nu întrerupe continuitatea acestui proiect au fost invitaţi directori de festivaluri şi de teatre din alte ţări: Alfredo Bualotti - Directorul Festivalului Internaţional de Teatru Mediteranean Butrinti, Albania şi Directorul Teatrului Naţional din Tirana, actor şi regizor - Mustafa Aquar - Director La maison de l'Europe de l'Ouest, Paris, Franţa - Jassen Barko şi Urska Comino - Directorii Festivalului Exponto Festival, Ljubliana - Boubulina Nikaki - cronicar teatral, journalist, Atena, Grecia - Ivan Lemmo - regizor, Croaţia - Ecaterina Kiss - Preşedintele Asociaţiei Mnemosyne, Marsilia, Franţa, reprezentantul Institutului de Teatru Mediteraneean.

În acest sens, dezbaterile susţinute au avut ca temă: Proiecte culturale europene, realităţi şi perspective. O atenţie deosebită s-a pus şi pe jubileul dedicat reputatei regizoare şi director onorific al festivalului, Cătălina Buzoianu. În această idee a avut loc, în afară de spectacolele prezente, regizate de domnia sa, şi proiecţia filmului după spectacolul Chira Chiralina, regia Cătălina Buzoianu şi scenografia Dragoş Buhagiar. Nu au lipsit momentele de muzică folk susţinute de Nicu Alifantis şi de jazz prin concertul Dialoguri şi fantezii în jazz de Johnny Răducanu şi Ion Caramitru. Lansările de carte au prilejuit publicului cunoaşterea actorilor şi din altă ipostază: Jocurile oglinzii. Imitaţie şi creaţie în arta actorului, de Monica Mihăiescu, Pribeag prin viaţa mea!, de Constantin Codrescu, Cu Ion Caramitru, de la Hamlet la Hamlet, de Mircea Morariu, editor: Fundaţia Camil Petrescu - Bucureşti.

Dar să lăsăm cortina să se ridice şi să vedem care au fost spectacolele care-au sfidat criza.

Identităţi, după Dumitru Solomon, Teatrul "Maria Filloti" Brăila - premieră - direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză. Concepţia spectacolului "într-o geometrie variabilă" este o noutate pentru Brăila. Începutul a fost fulminant: din Holul B unde aşteptam începerea spectacolului, aşezaţi pe două rânduri de scaune de-a lungul pereţilor, se auzeau de undeva răcnete, urlete, pocnete şi a trebuit să vedem de unde vin. Pe scara B doi vecini îşi împărţeau, printre dulapuri şi obiecte casnice, epitete jignitoare. Un altul modera conflictul. Motivul? Revendicarea spaţiului comun. Ca o explozie în lanţ scandalul era extins şi afară, culminând cu moartea unei întregi familii. Spectatori, însoţitori ai funeraliilor, ne-am mutat în Sala de recepţii unde totul era de vânzare, pe bucăţi, pe colţuri de apartament.

Când totul s-a vândut şi s-a cumpărat de mai multe ori, ni s-au luat scaunele, vândute şi ele, şi ne-am mutat în Foaierul mic, unde o doamnă trecută de prima tinereţe, monologa în faţa uşii într-o încercare disperată de dialog cu soţul ei. Pentru prima dată îşi pierde răbdarea şi forţează uşa camerei unde-l găseşte pe soţul ei spânzurat. De această dată trecem prin camera mortuară şi ajungem în Foaierul mare, unde într-o atmosferă caldă a unei după-amieze de duminică, vom asista la jocul de cărţi dintre două familii prietene. Un joc de cărţi care dezvăluie caractere şi fragilitatea relaţiilor umane, dar şi chipul morţii, ceva mai voalat, ca o presimţire şi ameninţare a ei. În Holul monumental ajungem în sala de aşteptare a gării. Chipuri stilizate se perindă pe un ecran mare. Femeia de serviciu ne prăfuieşte cu mătura. Un călător se ceartă din ce în ce mai tare cu casiera fiindcă i-a încurcat biletele; în loc să-i dea pentru Paris ea i-a dat bilet pentru Periş şi de aici o întreagă comedie care sfârşeşte tragic. Ajungem de unde am plecat: în vagonul din Holul B unde vom afla cum se poate cumpăra o cămilă nevăzută (cea mai subtilă scenă). După această reuşită "tranzacţie" suntem convocaţi în Sala Studio, într-un subsol dezafectat şi inundat, pentru a găsi o soluţie să ieşim de acolo, dar să nu ieşim înainte de a găsi soluţia. Am trasat sumar harta acestui spectacol unde cele şapte piese de teatru scurt, scrise de Dumitru Solomon şi regizate de Victor Ioan Frunză - Holul comun, Vânzări-cumpărări, Dialog fără partener, Pinacle, Orient-Express, Superba, nevăzuta cămilă şi Apa - deşi propun teme diferite, sunt ingenios legate scenic printr-o verigă comună: moartea şi conştiinţa morţii.

Dincolo de întâmplările, aparent simple, se află o meditaţie tragi-comică asupra caracterului uman şi asupra vieţii. Absurdul şi parabola sunt aici liantul unui comic rafinat, unde chiar şi abuzul de comic de limbaj sau de repetiţii a unor situaţii, nu-i scad farmecul. Învăţămintele sunt multe şi morala este în altă parte, ca o cămilă nevăzută. Genial şi imprevizibil este finalul: în timp ce personajele adaptate la viaţa acvatică îl îneacă pe inadaptat, publicul este anunţat prin plăcuţe avertizoare să iasă din sală pentru că totul a luat sfârşit. Dar lucrurile nu se termină aici, ci în stradă, unde înecatul este scos din sacul de plastic şi îşi dă duhul în faţa spectatorilor. Nu ştiu dacă efectul acestui spectacol ar fi fost acelaşi jucat pe scenă. Cert este că acest periplu a avut în geometria lui o mare discreţie şi un anumit farmec. Inspirate au fost şi decorul, dar şi costumele Adrianei Grand. Şuvoiul de apă şi întunericul de la subsol au făcut posibil un contact epidermic cu atmosfera, crescând gradul de implicare al spectatorului. Toată gama de personaje a fost interpretată cu brio doar de cinci actori: Alin Florea, Silvia Tariq, Marcel Turcoianu, Monica Zugravu-Ivaşcu şi Radu Micu. Muzica de foarte bun augur şi în ton cu scenele jucate, compusă de Tibor Cari şi interpretată live de actorii Alin Florea, Silvia Tariq şi Radu Micu, acompaniaţi la pian de Cornel Cristei, a completat rafinamentul acestui spectacol.

Cântarea cântărilor, co-producţie româno-franceză, Chateau de Lourmain şi Asociaţia Mnemosyne, Franţa, o adaptare după textul biblic de Cătălina Buzoianu. Un spectacol mai degrabă plăcut auzului, prin muzica interpretată de cvartetul format din Sylvain Gouvernaire, tot el compune şi muzica - chitară - Martial Paoli - pian - Fabien Sgarde - baterie - Duret Renaud - bass, dar şi de vocea actorilor Filip Ristovski şi Ilinca Marche, şi mai puţin văzului. Scenografia Deliei Tancău cu decoruri peisagistice, filmate, extrem de descriptive, ca şi ţopăiala actorilor (coregrafia: Mălina Andrei) nu fac decât să teoretizeze dragostea, să sufoce trăirile pasionale şi să se îndepărtze de mesajul biblic.

Sufletul. Punct de veghere, după Dimitrie Dinev, Teatrul "Maria Filotti" Brăila - premieră în regia lui Radu Afrim. Nimic nu pare să-l încurce pe Radu Afrim în a aborda un gen sau altul de teatru. El reuşeşte să obţină acea demenţă ludică incitantă chiar şi atunci când te agresează cu un umor desuet, plin de clişee. Nu ştiu dacă urmăreşte neapărat un impact de cursă lungă cu publicul sau pur şi simplu îşi încearcă forţele pe un alt filon al artei.

Într-o cămăruţă înghesuită a unui constructor bulgar, mort într-un accident stupid pe şantier, priveghiul la care vin prietenii lui emigranţi - Zeko (Liviu Pintileasa), Bora (Emilian Oprea) şi Josef (Alin Florea) - se transformă într-un dezmăţ macabru. Pe acoperiş sunt două păsări flamingo roz. E singura trimitere vizibilă către marca John Waters cu al său celebru "exerciţiu de prost gust", filmul Pink Flamingos. Bocitoarea Sladka (Liliana Ghiţă) îşi schimbă indecent de des costumele, iar pe faţă e mânjită ca pentru carnaval. Cei trei băieţi ai defunctului Nikodim (Dan Moldoveanu) par retardaţi, iar nevasta acestuia (Pavlina - Monica Zugravu Ivaşcu) pleacă în aceeaşi noapte la amant. Prostituata Nadeshda (Mihaela Trofimov) are o singură ezitare în toată această nebunie, să-l sărute pe mort, dar şi-o încalcă cu voluptate când spiritele se încing cu alcool. Sunt două replici cheie ale acestei piese: "Mereu mi-a fost teamă să nu ajung în cerul emigranţilor" şi " Pur şi simplu cărăm mult gunoi în noi". Ele duc la lumea decrepită a emigranţilor care "călătoresc cu sculele în geantă pentru a repara Europa" şi la demersul regizoral de a o dezgoli în toată murdăria ei. Şi o face extrem de haios şi într-un ritm drăcesc. Şi actorii îi ţin isonul, fără a lăsa nici o clipă impresia că ceva ar fi anormal.

Noiembrie, de Ana Maria Bamberger, Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti; regia Alice Barb, cu Olga Tudorache, George Motoi şi Cecilia Bârbova. Când ai un text slab cu final previzibil, când structura regizorală nu-i novatoare ca să-i acopere găurile, degeaba laşi o mare actriţă ca Olga Tudorache să-şi scoată sufletul pe scenă. Nu iese altceva decât o poveste cuminte, fără sare şi piper, despre o mare actriţă ce-şi propune o ultimă întâlnire cu fiica sa şi fosta iubire, Ştefan, înainte de a-şi pune capăt zilelor. Oricât de corect a jucat Cecilia Bârbova, oricât s-a străduit George Motoi să creadă în personajul său, mereu exista o fundătură: cea a pasajelor prea lungi de tăcere şi a aceloraşi înţelesuri spuse cu alte cuvinte.

Cum am învăţat să conduc, de Paula Vogel - Teatrul "Maria Filotti" Brăila - regia: m. chris. nedeea; scenografie, costume, video design: Dionisis Christofilogiannis. A fost cel mai impresionant şi novator spectacol, dincolo de valoarea incontestabilă a textului (premiat cu Pulitzer pentru dramă în 1998) şi dincolo de tema abordată: adolescenţa sugrumată de violenţa sexualităţii. Corul grec masculin este construit pe ideea transgresării concepţiilor de viaţă privind masculinitatea şi sexualitatea, în principal, din tată în fiu, astfel încât un singur actor, Emilian Oprea, este pe rând tatăl, bunicul, chelnerul şi iubitul Mititicăi. Corul grec feminin şi Corul grec adolescentin respectă aceeaşi metamorfoză: Emilia Mocanu şi Cătălina Nedelea sunt bunica şi mama adolescentei, dar şi colegele ei de şcoală. Cu alte cuvinte povestea se extinde la scară mare şi tarele pe care le lasă pubertatea în Mititica, sunt o chimie a mediului social în care trăieşte, cu o puternică amprentă sexuală. Fiindcă adulţii, nu?, nu mai au ruşine, nu mai au bariere morale, nu mai au nimic sfânt. Femeile sunt cele care mai păstrează puţină decenţă şi sensibilitate, dar insuficientă pentru a salva inocenţa. Peste toate astea, unchiul Peck este îndrăgostit de ea, şi, deşi nu o forţează, îi induce adolescentei trăiri confuze, de la atracţie până la culpa de vinovăţie care o debusolează pe tot drumul vieţii. "Familia e o plăcere dobândită ca sărutul franţuzesc", este convingerea corului bărbătesc.

O altă idee de construcţie a acestui spectacol este schimbul de replici în gol. În cele mai multe scene actorii nu se privesc. Ca şi personajele, ei relaţionează separat, fiecare în durerea lui. Este exemplar cuplul Mihaela Trofimov şi Valentin Terente; atâta forţă de redare a emoţiei rareori am văzut.

Scenografia este de o simplitate şi ingeniozitate fără cusur: baloţi de vată, simbolizând norii, agăţaţi de tavan, sunt şi masa cea sfântă a familiei - pe ecran sunt filmate doar tacâmurile şi mâinile mesenilor. În toate cadrele proiecţiei de film, există acelaşi suflu de lucru simplu şi ales cu grijă, pentru a pune accentul acolo unde trebuie; peştele este un simbol mai pregnant şi are legătură cu povestea pescuitului spusă de Peck, dar şi cu adolescenta aflată în captivitatea sentimentelor lui Peck. Scenele de "intimitate" dintre unchi şi adolescentă se petrec în cea mai mare parte în maşina acestuia (două scaune). Costumele de asemenea sunt făcute respectând acel echilibru dintre personaje şi mesaj; adulţii sunt îmbrăcaţi în negru, tinerele cu rochii transparente pe când femeile în vârstă, cu rochii decente, iar Mititica are părul roz şi câte o pată de roz pe haine, însă toţi au ceva în comun: o porţiune din vestimentaţia lor este imprimată în carouri albe şi negre ca la şah. Fiecare joacă singur pe tabla lui de şah însă există o tablă mare de şah unde mutările fiecăruia contează. Emilian Oprea este de o mobilitate şi de o fluenţă care te fascinează. Un singur amendament: nu-i reuşeşte songul. De altfel toţi actorii au acea prezenţă necesară şi putere de transfigurare aproape fără cusur, astfel încât nici o stridenţă, nici o rupere de ritm nu se produce.

Omul pernă, de Martin McDonagh, regia Radu Afrim, Teatrul "Maria Filotti" - Brăila. Într-un joc de-a râsu-plânsu macabru, Afrim uzează de multe ingrediente scenice (musical, show, comedie, coregrafie, video) ca şi cum ţi-ar propune un spectacol distractiv ca de fapt el, asemenea unui magician, să scoată din pălărie ceva ce tu nici n-ai fi bănuit că se poate face cu ele. El nu uzează de note grave nici măcar în pasajele tragice şi de aici o puternică impresie de comedie absurdă. Cu toate acestea îţi dă de gândit tocmai în timpul în care izbucneşti, fără nici o grijă, în hohote de râs. Cum să arăţi lumii frumuseţea ei uzând de grotesc şi cum să arăţi grotescul uzând de comedie, cam astea sunt intrările găsite de Afrim în textul lui Martin McDonagh.

Laitmotivul acestui spectacol, Înapoi la literatură, cât şi show-ul ştirilor crainicei TV (inserţie adaptată din ştirile agresive ale posturilor TV româneşti), elimină orice urmă de îndoială că ceva de pe scenă ar fi doar un pretext pentru a-ţi creşte adrenalina. Nu!, e chiar un semnal straşnic de alarmă asupra influenţei pe care o pot avea unele poveşti (literatura) asupra copiilor cât şi pericolul care pluteşte şi mai aproape, în mass-media. Şi să nu uităm de desenele animate sau de alte jocuri şi mijloace de distracţie pentru copii, pline de violenţă. Dar nu e numai atât. Traumele psihice ale copiilor violentaţi de părinţi îi pot metamorfoza în monştri. Aşa cum se întâmplă cu retardatul Michal care găseşte în poveştile sinistre ale fratelui său Katurian, o refulare, punându-le în practică. Afrim spune sus şi tare, în acest spectacol, că un cuvânt poate ucide, deşi pare intenţionat să te amuze; de câte ori Ariel îl jigneşte pe Tupolski, de atâtea ori îl şi împuşcă. Cuvântul este de fapt glonţul scăpat pe ţeavă.

Spectacolul începe simplu, printr-un cântecel ("Degeţele" de Ada Milea) cântat relaxat, în stil hip hop: "Într-un orăşel/ locuia un băieţel/atârnau, atârnau hainele pe el..." Poveştile sunt frumoase, sensibile şi moralizatoare, dar în ele zac demonul crimei, al singurătăţii şi al sinuciderii: "Omuleţii de măr", "Povestea oraşului de pe lună", "Micuţa Isus", "Scriitorul şi fratele scriitorului", "Omul pernă", etc. Toate sunt bântuite de copilăria nefericită a lui Katurian şi nu ştii niciodată câtă ficţiune este în ele şi câtă realitate însă afli cu siguranţă că ele valorează pentru el mai mult decât însăşi viaţa lui. Faţa realităţii şi reversul poveştilor se contaminează reciproc iar Afrim extinde incertitudinea până acolo încât, la un moment dat, autorul crimelor din oraş pare să fie cel care a scris poveştile. Adulţii nu sunt mai puţin morbizi şi mai morali în actele lor decât copii cu probleme iar sistemul în care acţionează le justifică şi acoperă atitudinea. Aici câştigă Afrim teren în interpretarea textului. Scena gazării (o uşoară trimitere câtre nazism), a bătăilor deţinuţilor ca şi despotismul dintre detectiv şi poliţist sunt semne distincte ale unei societăţi decăzute. Povestea cu chinezul spusă de detectiv este efectul unei reacţii în lanţ.

Actorii, sub bagheta lui Afirm, nu sunt lăsaţi să cadă nici o clipă pe planul doi al schemei spectacolului. El ştie să lucreze cu ei şi să-i aducă în acel punct fierbinte de unde începe adevărul personajului. Astfel încât Eugen Jebeleanu (un remarcabil debut, creator şi al coregrafiei spectacolului), Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, Alin Florea, Mihaela Trofimov, Claudiu Urse, Septimiu Stoica, Georgiana Nedelcu, Valentin Burlacu, George Crinta, Eliza Turtoi şi Cosmin Cosma fac să vibreze emoţional cruzimea şi lirismul din textul lui Martin McDonagh tradus de Miruna Suru. Scenografia lui Cosmin Florea este de o simplitate şi picturalitate fără cusur - faţeta unui cub compartimentat în celule - ca şi costumele lui Ana Pavel ce dau o notă imaterială trupurilor copiilor. De remarcat că ambii nu sunt scenografi, ci încă elevi la Liceul de Artă. Efecte picturale şi chiar dramatice sunt obţinute şi prin jocul luminilor (Aurel Cosma), prin flash-urile aruncate intermitent de la o celulă la alta, dând senzaţia că sunt suspendate în gol. Video proiecţiile alb-negru (chipuri, flori, spânzurători, carusel) de pe acelaşi cub magic, dar şi mişcarea coregrafică sunt sugestii care trimit la vulnerabilitate, puritate şi agresiune. Un final percutant - banda neagră adezivă înfăşurată peste copiii ce formează un grup compact, inert - ca un strigăt mut ce acoperă plânsul unui copil nevinovat, întregeşte caligrafia acestui spectacol de mare clasă a trupei de la Brăila.

Domnişoara din Amherst de William Luce, regia Moshe Yassur, Teatrul Maria Filotti Brăila şi Teatrul Mic Bucureşti. Cu multă sensibilitate, delicateţe şi dăruire Monica Mihăescu reuşeşte să dea viaţă poetei de incontestabilă valoare, Emily Dickinson. În Sala Studio deja plutea parfumul secolului XIX, deşi nu se afla pe scândură decât o masă cu o lampă şi cărţi, două scaune, foi întinse pe jos şi un coş cu păpuşi. Emily intră pe uşă cu prăjiturile ei şi ne divulgă prietenoasă şi volubilă secretul reţetei. În oraş ea era vedeta prăjiturilor. Nimeni dintre concitadini nu ştia de preocupările ei literare, doar tatăl ei aflase despre asta când într-o noapte, după ce a dat stingerea, Emily, surprinsă scriind a trebuit să-i citească. Tatăl ei care era un om sobru îi va permite din acea noapte să scrie ori de câte ori va simţi nevoia. Deşi nu reuşeşte să publice nimic şi este mereu criticată de profesorul Higgins, ea este conştientă de stilul ei novator şi atipic pentru acea epocă, aşa că nu abandonează scrisul. Îşi pune diverse probleme despre geniu, poet, viaţă, moarte, religie, faimă, dragoste, speranţă, etc. pe care le transpune în lirismul ei cerebral, pasional şi de o concizie şi simplitate uimitoare. Ea spune că "poetul este acea persoană care aprinde o lumină în întuneric şi după ce acesta a plecat, flacăra rămâne aprinsă".

A fost îndrăgostită, dar şi-a ascuns dragostea aproape eroic, timp de 20 de ani. Bărbatul era un om al bisericii, un pastor, cu zece sau cincisprezece ani mai în vârstă, căsătorit şi cu copii. Scrisorile pe care i le scria erau pure ca şi poeziile ei. Frumoasă şi tulburătoare, ca un tablou de Matisse, este scena în care ea vorbeşte, în timp ce face baie, despre neşansa ei în dragoste. Descoperim că Emily nu e acea domnişoară bătrână şi ciudată care stă închisă în casă, fugind de ochii lumii. Este o femeie care trăieşte intens viaţa prin lucrurile ei mărunte, care se bucură de flori, de păsări, de toată suflarea naturii şi care ştie precis unde se află locul care armonizează cu fiinţa ei. Singurătatea, din această perspectivă, este o lume la fel de tumultoasă şi de vie ca a celorlalţi şi poate că mai stabilă şi mai pozitivă. Poeta poartă un dialog cu lucrurile din jur, iar modul acesta al personajului de a se confesa publicului cu atâta căldură, de a-i citi versurile şi reflecţiile asupra vieţii cu emoţie şi puritate, mi-a lăsat o puternică impresie de întâlnire reală cu poeta, mai ales că există şi o asemănare fizică. Aşa că nu pot să spun decât atât: cine vrea să afle cum a fost cu adevărat Emily Dickinson, să meargă la acest spectacol.

Inimă de boxer de Lutz Hubner, Teatrul George Ciprian Buzău - un spectacol de Mara şi Mihai Manolescu. Atingând o temă sensibilă, cea a prăpastiei dintre generaţii şi a atitudinii tinerilor faţă de bătrâni, spectacolul este o lecţie bună de viaţă. Relaţia dintre Jojo, tânărul venit să zugrăvească o cameră de la un azil de nebuni, în folosul comunităţii, şi Leo, fostul campion de box şi locatarul camerei, trece de la încercările antipatiei şi indiferenţei până ajunge la o prietenie adevărată. Treptele acestea ale cunoaşterii şi încrederii reciproce sunt tratate cu fineţe, umor, dar şi puţină tristeţe. Vioiciunea şi spiritul zeflemist al tânărului sunt în contrapunct cu durerea şi stoicismul bătrânului. Însă tânărul este cucerit pas cu pas de spiritul lui aventurier, de forţa de caracter a bătrânului, de poveţele sale ca şi de faima trecutului acestuia. Fără a rupe inima publicului, cuplul actoricesc Constantin Codrescu si Dan Bordeianu, fac o figură bună într-un joc destul de echilibrat şi acordat cu personajele, credibil şi profund uman.

Tinerilor actori participanţi la Gala Tânărului Actor Hop 2009 li se rezervă o seară în Sala Studio unde prezintă Un om de milioane de Ioan Petec, monolog susţinut de Alexandru Bogdan. Pitea Pavlovici aşteaptă în gară, pe o bancă, întoarcerea lui Liubov Andreevna de la Paris. Gama de stări prin care trece personajul, este foarte precis conturată: dragostea, tristeţea, neîncrederea, iluzionarea, visarea, disperarea. Galeria de personaje evocate este făcută prin procedeul transpunerii: membrii fanfarei ce urmau să-i facă o intrare triumfală Andreevnei, Liubov Andreevna, Lopahin şi autorităţile micului oraş. Finalul dintr-o altă poveste - din trenul care nu opreşte în staţie sare într-un gest disperat Anna Karenina - întoarce pe dos situaţia, ironizând fin idealismul personajului contaminat de viaţa din cărţi.

Spectacolul Totul despre ei de Antoaneta Zaharia şi Clara Flores Aguilera care semnează şi regia (al doilea din cadrul proiectului Upstage şi care face parte din seria "teatrul care răstoarnă", este un women comedy show ce disecă fără milă şi cu umor cam tot ce cred femeile despre bărbaţi. Din acest spectacol au fost prezentate două recitaluri: Bărbatul ideal susţinut de Oana Radu şi Bărbaţi şi vibratoare cu Irina Ivan, câştigătoarea premiului publicului la Gala Tânărului Actor Hop 2009.

Oana Radu interpretează femeia puternică, sigură pe ea, cu mult tupeu, dar şi lipsă de delicateţe feminină, puţin vulgară chiar, şi care este veşnic nemulţumită de ce vor bărbaţii de la femei şi mai ales de ceea ce fac; pentru ea bărbaţii sunt ori gay ori le lipseşte ceva. Jucat într-o notă destul de comună, pe un text la fel de banal, mai mult cu forţă decât cu umor, are puţine şanse să clintească ceva din emoţia spectatorului.

Irina Ivan, pe un text ceva mai interesant, susţine o altă ipostază a femeii: cea timidă, credincioasă, urâţică şi frustrată. După ce ne vorbeşte cu o senzualitate hilară despre cât de "iubăreţe" sunt vibratoarele, ne lasă "mască" dezvăluindu-ne că "poate data viitoare" va avea curajul să intre într-un sex-shop. Costumaţia de şcolăriţă strică mult din imaginea personajului care, de altfel, este suficient de bine jucat de actriţă, doar că are prea multe accente tari, smucite, şi prea puţine nuanţe.

Merge (premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Tânărului Actor Hop 2009) din spectacolul Autobahn de Neil LaBute, regia de Mihaela Sârbu, cu Ciprian Mistreanu şi Oana Porav-Hodade. Este primul spectacol care se desfăşoară în acest an în cadrul programului "Teatrul Fără Frontiere", în mediul urban. Este un road-movie teatral, cu poveşti care se petrec în autoturisme, în parcări şi pe şoselele din Bucureşti. Spectacolul mutat din maşină în Sala Studio, folosind ca decor doar două scaune, nu suferă vreo denaturare a frumuseţii lui dată de text, dar şi de jocul impecabil al actorilor. Montat într-un stil cinematografic, este o copie fidelă a unei scene de hărţuire psihică dintre doi soţi care încă se iubesc. Ea, după o noapte petrecută cu alţi bărbaţi, într-o deplasare în interes profesional, în drumul de la aeroport către casă, îi spune jumătate de adevăr pentru a scăpa de culpa vinei. El miroase că ceva nu se leagă în povestea ei şi insistă până la disperare să afle adevărul. Şi toată povestea este croită pe această nevoie viscerală de sinceritate, de înţelegere şi iertare, într-un dialog şlefuit în carne vie.

Cum gândeşte Amy de David Hare, în traducerea Antoanetei Ralian, Teatrul Mic Bucureşti, regia Cătălina Buzoianu. Scenografia lui Dragoş Buhagiar - o cameră invadată de tablourile uriaşe ale lui Bernard Thomas (soţul mort al lui Amy), unde mobilierul are şi ceva din personalitatea actriţei - ca şi montarea delicată a Cătălinei Buzoianu, în deplina măsură a stilului clasic, fac din acest spectacol o piesă rară ca un porţelan de Sevres. Aproape că mi-am ieşit din obicei să mă duc la teatru şi să nu fac nici un efort de gândire pentru a înţelege ce vrea să spună artistul, regizorul în speţă. Şi iată că şi pe scenă se cască o prăpastie între generaţiile anilor '70 în ceea ce priveşte modul de a privi şi selecta valorile. Film contra teatru, sex contra dragoste, violenţă şi succes, imagine şi succes, bani şi relaţii, instituţii şi interese. Dar teatrul n-a pierit, doar s-a repliat. Dominic nu a avut dreptate. Amy nu abdică nici o clipă de la principiile ei de viaţă chiar şi atunci când nu mai este chemată să joace pentru că "lipsesc rolurile pentru femei", sau când este escrocată de Frank. Ea nu-i poartă pică, deşi nu ştie din ce va trăi şi în naivitatea ei doar se întreabă: "cum poate cineva să piardă mai mult decât totul?". Pierderea soţului, problemele de sănătate ale soacrei, nereuşita fiicei ei în căsnicie, apoi moartea ei, sunt încercări pe care le-a trăit într-o discreţie totală şi nimic din toate acestea nu au îndepărtat-o de dragostea pentru teatru.

Interpretarea Valeriei Seciu, fără nici un efort, cu aerul ei fragil, în voce şi gesturi, cu zâmbetul ei copilăros, lasă o puternică impresie că ea se află undeva în camera ei şi nu pe scenă. În modestia şi blândeţea ei Amy câştigă chiar şi respectul lui Dominic. Dar cel mai mult, ea cucereşte pe scenă. Emoţionantă şi frumoasă este scena cu tânărul debutant Toby care, în admiraţia lui faţă de jocul ei, vrea să-i afle secretul meseriei de actor. Iar pasajul de teatru în teatru de la final este absolut superb. Ca şi Amy, Valeria Seciu îşi cucereşte partenerii de joc sau poate ea se lasă cucerită de ei şi formează o familie de scenă absolut minunată: Mihai Dinvale, Tatiana Iekel, Simona Popescu, Cătălin Babliuc, Alin Mihalache şi Papil Panduru.

Gardienii se întorc - Teatrul Masca Bucureşti, un spectacol de muzică şi dans ce a avut loc în Piaţa Independenţei.

Directorul de festival, Doina Papp cât şi directorul general al teatrului, Veronica Dobrin, împreună cu întreaga echipă a teatrului, au făcut totul ca acest eveniment să strălucească şi să aducă bucurie brăilenilor iubitori de teatru şi nu numai.