Plănuieşti un festival de film? N-o face! Te va ruina şi-ţi va zdrobi inima. Cam aşa începea un articol pe care l-am citit acum câţiva ani într-o revista americană şi ale cărui cuvinte profetice mi-au tot răsunat în minte în lunile astea...
De departe, organizarea unui festival de film pare culmea extatică a cinefiliei. În fapt, e o corvoadă obositoare, exasperantă şi, deseori, dezolantă, presărată cu mici momente de fericire nealterată. Când mi s-a propus să fiu selecţioner la Festivalul Internaţional de Film Iaşi, am intrat în joc cu un entuziasm nebun, pentru că găseam complet nedrept ca oraşul meu natal să fie privat de vibraţia adictivă a unui asemenea eveniment. Aşadar, am început să facem selecţia - Emanuel Lăzărescu şi cu mine.
Un prim obstacol - lunile iulie-august, în care totul e mort, în Europa cel puţin (americanii au o etică a muncii pe care am ajuns s-o apreciez foarte tare). A fost atât de greu să faci pe cineva să-ţi răspundă la un email, încât de fiecare dată când obţineam câte un film, îl sunam pe Emi şi urlam unul la altul de fericire, minute întregi. Să pui mâna pe un titlu mare e un sport olimpic - în ultima perioadă, festivalurile au devenit o afacere şi dacă, până acum câţiva ani, nu ţi se cereau bani pe filme proiectate în competiţie, acum trebuie să fii pregătit să plăteşti între 500-1000 şi chiar 1500 euro pentru o peliculă hot, indiferent de secţiune. Degeaba implori şi le explici frumos că eşti la început, într-un oraş sărac şi că n-ai nicio şansă să-ţi recuperezi bani, nimănui nu-i pasă; filme bune nu sunt cu nemiluita (festivaluri, da).
Chiar dacă ai banii ăştia, e nevoie ca filmul să fie disponibil (sunt foarte puţine copii care circulă dintr-o ţară în alta). Ai bani, e disponibil, trebuie să şi ajungă la timp pentru proiecţie. Evident, foloseşti poşta rapidă, care e obscen de scumpă. Iar "rapid" într-o zonă de lume uitată ca Moldova, poate însemna şi mai bine de o săptămână, asta dacă nu se pierde pe drum (şi s-au tot pierdut). Ai bani, e disponibil, ajunge la timp dar dragul tău film, în ciuda premiilor şi a portofoliului critic, nu are public. Şi uite aşa, stai în sală cu 5 oameni, un proiecţionist indolent şi un operator de subtitrare plictisit, faci calcule peste calcule şi-ţi vine să te dai cu capul de spătarul din faţă. Oare a meritat?
Marea problemă e ca un festival e o întreprindere mamut, unde lucrezi practic cu oameni care sunt nişte intermediari şi cărora puţin le pasă de cinema. Nu sunt artişti, sunt neguţători. E mult mai uşor să colaborezi direct cu creatorii, ei au respect şi înţelegere, însă, de cele mai multe ori, nu ei au controlul asupra operei, ci un terţ distribuitor. Care nici ăla nu e foarte simplu de găsit. Am vrut tare mult să obţin Synecdoche, New York, debutul scenaristului Charlie Kaufmann, însă toată şarada s-a transformat într-o enigmă de tipul Agatha Christie. Cu cât mă ambiţionam mai mult să dezleg misterul, cu atât el devenea mai obscur. Unde e pelicula? Cine deţine drepturile pe ea? Am început cu România, ca să constat că cei de la Pro Video au doar drepturile de DVD, nu şi de "public screening" şi nici nu m-au putut lămuri cine le are. Am încercat fără succes să scriu tuturor distribuitorilor europeni şi am ajuns, în cele din urmă, la Sony Classics. Acolo, cineva din eşalonul de sus m-a întrebat dacă sunt sigură că filmul ăsta există, pentru că n-a auzit niciodată de el. "Ai verificat pe IMDB?" După ce am lămurit-o că măreaţa companie la care lucrează l-a produs în 2008 (alături de cel mult alte 12 titluri), a fost suficient de jenată încât să-mi dea emailul mogulului companiei, însă mi s-a întors din cauza "adresei inexistente".
Tot din capitolul incompetenţă suprarealistă: am plătit înainte pentru două titluri aflate în portofoliul unui important sales agent (cu cât mai mare, cu atât mai arogant) însă ei au uitat de noi şi, în ciuda chitanţelor şi telefoanelor zilnice, le-au trimis undeva în Tokyo. Ne-a oferit la schimb DVD-urile. Am scris, fără rezultat, zeci de emailuri şi am dat nenumărate telefoane (la care nu răspundea nimeni) unor mega-companii, asta în timp ce continuam să fiu bombardată de spam-uri de la ei care-mi povesteau, seducător, despre oferta lor de filme. Aş vrea să vă spun că toate acestea sunt compensate de acele momente în care totul merge strună şi publicul se întâlneşte cu filmul, dar încă nu pot... Întrebaţi-mă peste câteva săptămâni.