Am dat întâmplător peste bestsellerul Mănâncă, roagă-te, iubeşte, de Elizabeth Gilbert, care s-a vândut - scrie pe copertă - în cinci milioane de exemplare. Nu e de Premiul Goncourt sau de Premiul Uniunii Scriitorilor, dar nu-ţi vine s-o laşi din mână şi îţi arde şi caloriile în plus (cel care a spus că râsul îngraşă sigur ura oamenii).
"Fata asta e foarte drăguţă", i-am spus prietenei de la care am împrumutat cartea apărută la Humanitas. Nu m-a surprins să văd că la fel o consideră şi cea care i-a recenzat volumul în New York Times Book Review. Gilbert e foarte drăguţă în primul rând pentru că simţi că e sinceră şi cu tine, şi cu ea însăşi. În al doilea rând pentru că are un acut simţ al umorului. În al treilea rând pentru că s-a dus la Roma să-şi vindece depresia post-divorţ îngropându-se în mâncare (şi nu în tone de cartofi prăjiţi, ci în chestii fine şi, mai ales, îngheţată!). Cea mai delirantă parte a cărţii - dintre episodul Roma (plăcere = mâncare), episodul India (meditaţie în ashram) şi Bali (echilibrarea celor două, vezi de asemenea şi corespondenţele din titlul "trilobat" al cărţii) este, evident, partea cu Roma şi cu mâncatul. Să citeşti cele o sută şi vreo 30 de pagini despre Italia şi nefăcutul nimic, ridicat la rang de mare artă de către localnici, e ca o minivacanţă.
Ce te cucereşte poate cel mai mult la călătoria de un an de zile prin trei locuri diferite din lume este felul nepretenţios prin care Gilbert face din povestea ei fericită un scenariu posibil pentru oricine. Foarte pe scurt, de la antidepresive şi gânduri suicidale, autoarea-eroină începe să se caute pe sine la Roma, se regăseşte în India şi dă peste un mare amor în Bali (în persoana unui brazilian mai în vârstă). Ce pare desprins dintr-un film de la Hollywood e cât se poate de real. Depresia era reală, meditaţiile din ashram erau reale. Simpaticul înţelept din Bali, vindecătoarea exotică şi falită pe care Gilbert a ajutat-o să-şi ia casă făcând chetă pe internet, bărbatul ideal care apare ca cireaşa de pe tort, plin de toate calităţile ca maidanezul de purici, sunt persoane care trăiesc în acelaşi timp cu noi, deşi sunt atât de bine creionate de scriitoare şi apar atât de prompt încât par rodul imaginaţiei.
Nu m-aş fi gândit să scriu despre Mănâncă, roagă-te, iubeşte dacă la Hollywood nu s-ar lucra la adaptarea ei cinematografică. Filmul (regizat de Ryan Murphy) o va avea în rolul principal pe Julia Roberts. O căutare scurtă pe imdb.com mi-a ruinat toate iluziile. Javier Bardem în rolul brazilianului. Billy Crudup - soţul. James Franco - iubitul de după soţ, cel care consolidează depresia eroinei. Filmul are aproape toate şansele să fie atât de hollywoodian încât să sune complet neverosimil, iar fraza "inspirat din evenimente reale", care va apărea pe ecran, să nu mai însemne nimic pentru nimeni. Imaginea vedetelor va şterge complet trăsăturile personajelor din carte, iar peste povestea dintre pagini va veni ceva ca o husă care va nivela tot ce era original în carte. Înţelegeţi ce vreau să spun? În carte, totul părea extraordinar mai ales pentru că era vorba de evenimente şi de persoane reale. Un film american cu Julia Roberts blondă care se duce la Roma ca într-un pictorial dintr-o revistă glossy, după care meditează în India şi se îndrăgosteşte în Bali (de Javier Bardem!) are cam 90% şanse să fie kitsch şi sirop şi "prea frumos ca să fie adevărat" şi comedie romantică de vacanţă, pe care s-o consumi cu cartofi prăjiţi.
Da, nu e o regulă. Bridges Jones's Diary n-a făcut cartea de ruşine, dimpotrivă. Numai că Helen Fielding făcea ficţiune, nu - cum spun americanii -, nonfiction. Iar Elizabeth Gilbert vorbeşte şi despre cum l-a descoperit pe Dumnezeu meditând, şi despre lupta cu sine din timpul meditaţiilor de la ashram, şi - în linii mari - despre cât de frumos i s-a aşezat destinul o dată ce a hotărât să nu mai fie victima propriei nefericiri. Ca într-un film american i s-a aşezat, pentru ca ea să poată simţi că există acolo sus cineva care o ajută. La noi toţi reţeta hollywoodiană e atât de bine impregnată în mental încât până şi miracolele trebuie să fie după reţetă ca să le recunoaştem. Din acest punct de vedere, pe undeva e normal ca drumul lui Elizabeth Gilbert să ajungă înapoi la reţetă.