TIFF 2004 (ediţia a 3-a) – povestea ce rămîne

De la înfiinţarea lui, acum trei ani, Festivalul Internaţional de Film Transilvania a evoluat destul de previzibil: a crescut spectaculos, ca număr de filme, de la prima la a doua ediţie; a crescut şi de la a doua la a treia, dar nu în acelaşi ritm, iar tendinţa se menţine constantă pentru următoarele ediţii – undeva în jurul a 80-85 de lung metraje. Faţă de anul trecut, creşterea a fost substanţială în ceea ce priveşte numărul de invitaţi, inclusiv personalităţi din lumea cinematografului, şi destul de importantă în ceea ce priveşte numărul de proiecţii. Asta (din urmă) întrucât, pe lângă cele trei săli de cinema – Arta, Victoria, Republica – s-au organizat proiecţii şi în aer liber, cu un mare succes, în ciuda frigului ce se lăsa la căderea serii.

Ceea ce, personal, m-a mirat, a fost reacţia celor cu care am vorbit şi care, aproape toţi, mi-au spus că filmele au fost mai slabe decât anul trecut! Pun această impresie doar pe seama nostalgiei, în general, a omului faţă de timpul care trece, căci o analiză la rece a ediţiei de anul acesta aduce numai argumente că selecţia a fost cel puţin la fel de reuşită (oricum, cu aceeaşi tuşă-amprentă personală a lui Mihai Chirilov) ca şi primele două. De n-ar fi decât crema festivalului, pe care eu o consider secţiunea 3x3 – 3 regizori x 3 filme ale fiecărui regizor + cea 100%, adică integrala dedicată unui regizor (la care visează orice festival care se respectă), şi aserţiunea n-ar mai avea nevoie de alte argumente. Asta pentru că 3x3 a însemnat Kim Ki-duk, Lars von Trier şi Wong Kar-wai, adică trei regizori din vârful vârfului cinematografiei mondiale în momentul de faţă; şi pentru că 100% a însemnat Bill Plympton, adică vârful vârfului în animaţia americană.

La acestea se adaugă cel puţin un atu – marile premii recente ale celor mai mari festivaluri au fost prezente la Cluj: Palme d'Or (Cannes) 2003, adică Elephant, al lui Gus van Sant; Ursul de Aur (Berlin) 2004, adică Gegen die Wand/Cu capu-n zid, al lui Fatih Akin; şi Leul de Aur (Veneţia) 2003, adică Întoarcerea rusului Andrei Zviaghinţev.

La acestea se adaugă filme "fierbinţi", ca superbul Kill Bill Vol. 2, al lui Tarantino, venit direct de la Cannes (filmul, nu regizorul), ori The Ladykillers/Cum scăpăm de coana mare, al fraţilor Coen.

Şi la acestea se adaugă şi cel puţin patru filme excelente din competiţie: Reconstruction, al danezului Christoffer Boe, de-o frumuseţe ce te ţine pironit în scaun o oră şi jumătate; Wenn der Richtige kommt/Când alesu-ţi iese în cale, helveto-german, semnat Oliver Paulus & Stefan Hillebrand, foarte sensibil; Aaltra, al belgienilor Benoît Delépine & Gustave Kervern, de-un umor negru-absurd belgian de cea mai bună calitate, cu Aki Kaurismäki ca actor cireaşa de pe tort, plus o felie de ananas pe care o oferă 2 minute cu Benoît Poelvoorde; şi Schultze Gets the Blues, al neamţului Michael Schorr, cu un umor sec, dar şi foarte multă sensibilitate.

Ceea ce a fost cel puţin straniu la această ediţie au fost premiile: dacă Reconstruction a luat doar premiul pentru regie, iar Aaltra doar pe cel al publicului şi Cinemagia, premiul cel mare i-a fost acordat unui peruan, semnat Josué Méndez – Días de Santiago/Zilele lui Santiago, nu rău, dar ceea ce s-ar putea numi un film "corect", fără mai mult. Premiul criticii l-a obţinut norvegianul Buddy, al lui Morten Tyldum – film simpatic, dar uşurel, mai potrivit pentru un premiu al publicului decât pentru unul al criticii; actriţa Isolde Fischer a luat o meritată menţiune pentru rolul din Wenn der Richtige kommt, în timp ce premiile de actorie pentru au fost împărţite de Gleb Puskepalis şi Igor Cernievici, pentru rolurile din Koktebel (care a obţinut şi un premiu de imagine), al ruşilor Boris Hlebnikov şi Alexei Popogrebski.

Una din cele mai interesante secţiuni ale festivalului a fost cea coreeană (şi asta se adaugă la atuuri!), grupând cinci filme (în afara celor trei ale lui Kim Ki-duk incluse în 3x3). Nu toate au fost extraordinare, dar cele opt filme coreene din festival sunt o mină de aur pentru un spectator român ce nu are ocazia să vadă nicăieri filme din una din cele mai dinamice şi complexe cinematografii din lume la ora actuală. Dacă filme japoneze, chineze sau hong-kong-eze mai ajung pe ici, pe acolo, fie pe la televiziuni la ore târzii, fie câte unul rătăcit pe ecrane, filmul coreean e cu adevărat o mare necunoscută în România. Îmbinarea de cruzime şi poezie-gingăşie-sensibilitate e foarte specifică cinematografului extrem oriental (îmbinare la care Tarantino, de exemplu, se raportează din plin în cele două volume Kill Bill) şi i-a făcut pe unii spectatori să se oripileze, iar pe alţii să aprecieze la adevărata lor valoare filmele lui Kim Ki-duk: Insula (2000), Destinatar necunoscut (2001) şi Paza de coastă (2002); Oaza (2002), al celui care acum este ministrul culturii în Coreea – Lee Chang-dong; sau Sympathy for Mr. Vengeance/Dulce răzbunare (2002), al lui Park Chan-wook, cel care, cu o lună în urmă, a obţinut Marele Premiu al Juriului la Cannes, pentru filmul imediat ulterior celui prezentat la Cluj – Old Boy. Alături de greii cinematografului coreean, au fost prezenţi şi regizori mai puţini cunoscuţi: Kim Jee-woon cu Povestea celor două surori (2003) – horror foarte estetizant, cu imagini căutate; Im Sang-soo, cu Nevasta avocatului (2003) şi Kim Eung-su, cu Dorinţa (2002), filme sexy destul de hard, care au făcut deliciul publicului clujean. Toate filmele coreene au avut, de altfel, un succes foarte mare la Cluj – semn că publicul e deschis la spaţii exotice.

Publicul a fost una din evoluţiile spectaculoase ale ediţiei 2004 – 32.000 de spectatori faţă de 16.000 anul trecut. Încă o evoluţie încurajatoare, cu tendinţe de creştere.

Islanda e cealaltă ţară căreia i s-a dedicat o secţiune – Focus Islanda, cu cinci filme – două de ficţiune, două documentare şi unul aparent documentar, dar cu elemente fantastice din abundenţă – Enquête sur le monde invisible/Investigarea lumii invizibile (2002), de Jean-Michel Roux. Marea (2002) e filmul unui actor trecut la regie (anul trecut s-a putut vedea, tot la Cluj, 101 Reykjavik) – Balthasar Kormákur, şi e o dramă de familie destul de cuminte, iar Sare (2002), de Bradley Rust Gray, un film straniu cu personaje stranii, dar care intră mult prea lent în atmosferă, astfel că greu rezişti la început.

Cremaster 3 (2002), al domnului Björk – Matthew Barney, a fost una din marile atracţii ale festivalului. Barney e unul din cei mai bine cotaţi artişti contemporani, iar Cremaster 3 e ultimul dintr-un ciclu de cinci filme Cremaster (realizate în ordinea 4-1-5-2-3), cel mai lung dintre ele (3 ore) şi foarte special, ca întreaga operă a lui Barney. Mulţi au fost cei care au intrat în sală (şi la Cluj, şi la reluarea de la Bucureşti), mulţi au fost cei care au ieşit, dar şi foarte mulţi cei care au rămas până la capăt. Problema e că trebuia să fii avizat ca să intri la Cremaster 3, să fii familiarizat cu opera lui Barney, să fii, aşadar, mai mult din branşa happeningurilor, instalaţiilor şi a artei multimedia, decât din cea a cinefiliei.

În Fără limite, secţiunea în care a fost inclus Cremaster 3, s-au mai putut vedea un thriller bine făcut, cu multe referinţe coregrafice la John Woo, dar destul de oarecare – Atât de aproape (2002), de Cory Yuen; ultimul film al lui Jane Campion – In the Cut/În carne vie (2003), frumos ca imagine şi în general bine ţinut în mână; un soft-pervers Secretara (2002), de Steven Shainberg...

Au abundat, anul acesta, evenimentele şi proiecţiile speciale – de la Before Sunset (2004), de Richard Linklater, continuarea lui Before Sunrise din 1994, film în două personaje şi-n prezenţa actriţei Julie Delpy, mult schimbată fată de cea din Alb (1994), al lui Kieslowski; şi până la excelentul documentar al lui Alexandru Solomon – Marele jaf comunist, despre un incredibil jaf la o maşină cu banii Băncii Naţionale a României, în plină epocă stalinistă!

Au existat, de asemenea, colocvii şi mese rotunde, conferinţe de presă ori lansări de carte. Celor 3 filme ale lui Lars von Trier (trilogia în E: The Element of Crime, 1984; Epidemic, 1987; Europa, 1991) li s-a adăugat o carte despre regizor, semnată Alex. Leo Şerban, Mihai Chirilov & Ştefan Bălan – Lars von Trier – filmele, femeile, fantomele. Asta alături de lansarea unui număr special dedicat filmului, al revistei IDEA, din Cluj. Plus o secţiune de publicitate, inclusiv reclame semnate de regizori de marcă. Plus o proiecţie în aer liber cu o adorabil de cretinoid-şablonardă comedie muzicală rusească – Volga, Volga, din 1938, de Grigori Alexandrov, filmul preferat al lui Stalin, zice-se. Plus proiecţia din deschidere cu Bowling for Columbine, al celui care se războieşte cu o societate alienată precum regimul care o conduce, în frunte cu unul din cei mai ineficienţi preşedinţi americani din toate timpurile – Bush junior, şi care a obţinut (regizorul, nu preşedintele!) Palme d'Or anul acesta pentru filmul imediat următor – Farenheit 9/11 – Michael Moore. Plus multe, multe altele...

Marea perdantă a ediţiei din acest an e cinematografia românească, nu execrabilă, ca anul trecut, ci de-a dreptul absentă în proporţie de 40%: 3 din cele 7 filme de lung metraj anunţate n-au mai ajuns, din diferite motive (post-producţia nu s-a încheiat ori certuri între producători şi distribuitori). Starea ei e atât de jalnică, încât nici nu merită insistat. Au fost însă prezente scurt metrajele anunţate, printre care cele două mari premiate: Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (Cristi Puiu, Ursul de Aur pentru scurt la Berlin 2004), reuşit în minimalismul lui; şi Trafic (Cătălin Mitulescu, Palme d'Or pentru scurt la Cannes 2004), pe care n-am reuşit să-l văd încă. Ambele vor fi distribuite în săli – o premieră pentru România.