Dan Piţa - Doctor Honoris Causa al UNATC

Recent, UNATC a acordat distincţia Doctor Honoris Causa regizorului de film (şi, ocazional, teatru: Amurgul burghez, Apus de soare) şi dascălului universitar Dan Piţa. Mi-am amintit astfel de perioada sa de glorie - căci filmele sale, mai ales înainte de 1989, au avut de regulă o presă bună. Dar n-a fost numai pentru Dan Piţa o perioadă fastă (el fiind, în anii 70, unul din exponenţii de frunte ai "noului val" - sintagmă atribuită, nu fără temei, şi cineaştilor români afirmaţi după anul 2000), ci şi pentru cinematografia românească.

Pe bună dreptate se putea spune şi atunci că, "dacă scenaristul este proiectantul, regizorul e constructorul" - după cum afirma Dan Piţa în nr.8/1985 al revistei Cinema, într-un mic articol pe tema "Regizorul - primul între egali". Constrângerile draconice din timpul dictaturii partidului unic aveau să producă, paradoxal, un tip de cinema - astăzi uitat şi minimalizat - în care regizorul chiar era "primul între egali", implicându-se emoţional şi creator în textul (scenariul) pe care urma să-l transpună. Aşa au apărut - de-a lungul a peste 30 de ani - momente rămase de referinţă în filmul românesc: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Viaţa nu iartă, Canarul şi viscolul, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Suta de lei, Felix şi Otilia, Dincolo de nisipuri, Cursa, Zidul, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului, Dincolo de pod, Un om în loden, Casa dintre câmpuri, Sfîrşitul nopţii, Imposibila iubire, Moromeţii, Flăcări pe comori, la care se mai adaugă - între altele - şi câteva creaţii evergreen semnate Dan Piţa: Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi.

Există, în opera lui Dan Piţa (orice s-ar spune, oricât de "expirat" ar părea acum inspiratul cineast de altădată, nu i se poate contesta faptul că are o operă), semne certe ale unui stil şi ale unei vocaţii. Stil înseamnă, în acest caz, felul în care şi-a înnobilat filmele cu o anumită imagine, cu o anumită muzică şi mizanscenă, cu câteva teme care-l preocupau. Dar poate că acest tip de cinema - neilustrativ, ci profund conotativ - pare azi pretenţios, enervant sau chiar calofil tocmai pentru că solicită spectatorul să participe intens şi cu toată sensibilitatea audio-vizuală la ceea ce se întâmplă pe ecran. Bătălia pare a fi câştigată definitiv (dar cine ştie?) de cinematograful comercial de tip soft sau hardcore ce urmăreşte mai cu seamă să şocheze cu tot dinadinsul şi se adresează - afirmă regizorul în cartea sa, Confesiuni cinematografice - "acelor simţuri necontrolate, acelor nevoi de ordin hormonal (violenţă, sex, ură, răzbunare)". Iar în ceea ce priveşte "filmul de autor" autohton de tip art house, "vârful de lance" în producţia actuală constituie poetica minimalistă şi neorealistă, începută de Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos şi continuată de Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu.

Cei care însă nu au uitat momentele de vârf ale şcolii româneşti de film se pot întreba, îndreptăţiţi: Unde se mai regăseşte, în cinematograful românesc contemporan, tipul de imagine elaborată în cel mai mic amănunt de un Ovidiu Gologan, Iosif Demian, Călin Ghibu, Gheorghe Viorel Todan, Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fisher, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Vlad Păunescu, Doru Mitran sau Vivi Drăgan Vasile în anii ăia? Unde mai e migala pictorilor de costume sau a scenografilor precum Giulio Tincu, Florina Tomescu, Virgil Moise, Radu şi Miruna Boruzescu, Helmut Stürmer? Unde mai sunt muzicile gândite anume pentru film de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Anatol Vieru, Cornelia Tăutu, Lucian Meţianu sau Adrian Enescu? Şi mai ales unde sunt filmele care să combine fericit aceste elemente de limbaj audio-vizual? Sensibilitatea vremurilor de acum - cinice, pragmatice - răspunde numaidecât: Nu mai este nevoie de aşa ceva.

Îmi place să cred că recunoaşterea de care se bucură acum Dan Piţa din partea UNATC vizează şi meritele sale de a îmbogăţi limbajul cinematografic al timpului său (în special înainte de 1989), de a fi propus un concept de film viabil, de a fi pus în lumină sensuri şi structuri nebănuite din textele literare adaptate - folosite, inteligent, doar ca pretext.