Despre dramatizare şi alţi demoni - Demonii

Cum nu există nimic mai conştient decât opţiunea de gen a unui autor (iar Dostoievski nu a scris niciodată pentru teatru), e limpede că o trăsătură anume a scriiturii dostoievskiene provoacă la mizanscenă. Este vorba, desigur, şi de celebritatea operei (cu reversul medaliei în măsura de elitism pe care a citi o operă / viziona un spectacol sau o ecranizare dostoievskiană o sublimează), însă, înainte de toate, este vorba de o anume teatralitate a acestor romane, dată de construcţia lor dialogică. Lumea lui Dostoievski se împlineşte lent, îşi abandonează cu greu ambiguităţile, îşi precizează fundalul în răstimpul în care personajele, eroii şi anti-eroii săi frecventează cercuri, polemizează, fac vizite şi confesiuni, dialoghează. Conversaţia nu se limitează, însă, la un singur conţinut al său, fie politic, fie existenţial, psihologic, filosofic ori moral, reuşind, cu subtilitate, să conţină, aproape concomitent, măsuri din fiecare. Este motivul pentru care Wajda, un posedat de Dostoievski, numea Demonii acea "carte densă, enormă" şi pentru care ecranizarea din 1988 reduce drastic conţinutul romanului, motivul pentru care Albert Camus a simţit nevoia unui personaj-povestitor care să facă funcţională înlănţuirea de scene disparate din Les Possedés şi, de asemenea, motivul pentru care spectacolele după marile romane ale lui Dostoievski sunt întotdeauna lungi nu întotdeauna reuşite (cu exemplu percutant în Wajda însuşi).

Cu toate acestea, mult prea obişnuiţi cu prelucrări pentru scenă ale marilor romane clasice, atât producătorii, cât şi consumatorii de teatru au încetat să trateze în manieră diferită încercările de transpunere a unor astfel de texte în spectacole care îşi asumă, mai mult sau mai puţin, imensele provocări ale scriiturii dostoievskiene. Numai în istoria sa recentă, prin mizanscena sibiană cu Idiotul, Crimă şi pedeapsă de la Teatrul Bulandra, legenda bucureşteană a Marelui Inchizitor şi, nu în cele din urmă, Demonii lui István Albu, teatrul românesc nu face excepţie de la nota cât se poate de firească pe care o capătă dramatizările marilor clasici. O comparaţie la îndemână o reprezintă chiar teatrul moscovit: cu un precedent istoric în spectacolul Nikolai Stavroghin din 1914 al lui Nemirovici-Dancenko, repertoriile includ, numai în ianuarie 2010, patru spectacole cu texte de sau după Dostoievski. Alături de Nopţi albe, Foma Opiskin sau Karamazovii lui V. Maleaghin, pe scenele Moscovei supravieţuieşte spectacolul Demonii din 2004 a lui Andrzej Wajda. La ele se adaugă, desigur, dramatizări după Tolstoi, Nabokov sau Bulgakov-romancierul (aceasta se întâmplă în contextul, deloc lipsit de importanţă, în care teatrul rus celebrează în ianuarie 150 de ani de la naşterea lui Cehov prin zeci de producţii care îi sunt dedicate). E, însă, o responsabilitate uriaşă să aduci în scenă o astfel de scriitură cu întreg caruselul său de faţete şi, o alta, la fel de copleşitoare, să amputezi o dimensiune în favoarea celeilalte, fapt care face ca încercările de a-l surprinde pe Dostoievski integral, să dăuneze spectacolelor în sine. Dar (iată un clişeu dostoievskian), să nu anticipăm.

Aflat, se pare, la prima sa mizanscenă de mari dimensiuni, regizorul István Albu alege să corporalizeze pe scena Teatrului Maghiar de Stat, tocmai o astfel de carte: densă, enormă, pluridimensională, având în centru un personaj monumental al literaturii ruse, cel mai complex erou al lui Dostoievski, Nikolai Stavroghin. Cu ajutorul Carmencitei Brojboiu, cadrul de existenţă al demonizaţilor de provincie apare ca un spaţiu parabolic. Istoria demonului terestru se desfăşoară pe scena delimitată prin panouri de oglinzi în perpetuă recreare de forme şi prin cortine înceţoşate, cu urme de var, care trimit la nevoia de reflectare şi, în acelaşi timp, la ambiguitatea identitară a personajelor lui Dostoievski. Tapetată cu ediţii din Pravda şi Izvestia, podeaua Sălii Studio e o lume de hârtie. Însă, în vreme ce combinaţia de alb-gri-negru-roşu se află printre puţinele opţiuni pretabile unui roman ca Demonii (Wajda însuşi adusese în scenă o lume alb-negru-gri pe care critica o asocia unei imagini de dagherotip, unui film mut, unei reflectări în ape tulburi), pentru un spectator cu o minimă experienţă, scena-şantier şi reformarea continuă a spaţiului prin paravanul de oglinzi nu poate să nu trimită la Hamlet-ul lui Vlad Mugur şi la mobilitatea spaţială din Regele Lear al lui Tompa Gábor. Cu toate acestea, e prea puţin probabil faptul că avem de-a face cu un mimetism, de altfel, irepresibil pentru un regizor aproape indecent de tânăr, ci, mai degrabă, cu o anxietate a influenţei incomplet gestionată, specifică începuturilor.

După momentul introductiv ruletei ruseşti (ramă a spectacolului, de altfel, promiţătoare, dacă nu ar fi fost supralicitată prin reluarea sa după antract), deschiderea cortinei de nylon descoperă o primă scenă aproape realistă, cu un Stepan Verhovenski (Salat Lehel) uşor de confundat cu un bonom tragi-comic, cu un Oblomov - Serebreakov - Cerveakov al literaturii ruse clasice. Sursa de comedie pe care Verhovenski o reprezintă în romanul lui Dostoievski (printre puţinele şi tocmai de aceea, prin tradiţie intens utilizată în calitate de debuşeu pentru greutatea de idei şi atmosferă) se epuizează aici, pentru a lăsa personajul în obscuritate tot restul mizanscenei. Verhovenski va reveni în atenţia spectatorului, pulverizată de încercarea de a urmări multitudinea de personaje şi dimensiuni, abia în final, în scena explicaţiei tardive cu o Varvara Stavroghina (Kali Andrea) incapabilă să mai organizeze un haos care depăşeşte cu mult gândirea practică şi spiritul său strategic. Un moment al abandonului care, de altfel, sfârşeşte prin a pune în valoare nu doar slăbiciunile umane ale celor două personaje, dar şi liniile de forţă ale interpretării. O sursă de amuzament incontestabilă a Demonilor lui Dostoievski şi care aparţine aceleiaşi galerii de personaje ca Verhovenski, căpitanul Lebeadkin (Galló Ernő), nu se va găsi mereu pe tărâmul comediei, chiar dacă István Albu pare a intenţiona să-l responsabilizeze integral cu partitura tragi-comică a spectacolului.

Fără a asigura atmosfera de contrast care ocupă la Dostoievski mai bine de trei sute de pagini cu frământări mărunte ale protipendadei provinciale, demonizarea în mizanscena lui Albu se petrece cât se poate de abrupt. Cu un precedent celebru în chiar ecranizarea lui Wajda, personajul lui Dostoievski apare nu doar ca o entitate excesiv vampirizată, dar, spre deosebire de nuanţele fine pe care Wajda le face vizibile, nu mai este nici un virtuoz al aparenţelor, nici un monstru moral scindat, ci un Mefistofel ameninţător şi contagios. Stavroghin de la Teatrul Maghiar (Váta Loránd) nu are scrupule sau scuze, pare a subjuga cu bună ştiinţă nu numai mintea tulburată a Mariei Lebeadkina, dar şi sufletele (unul aristocratic şi delicat, celălalt simplu şi dedicat în spirit creştin) Daşei Şatova şi Lizei Drozdova. Iar pentru că îl învesteşte cu rolul de erou negativ absolut, István Albu tinde să niveleze diferenţele dintre statutul de călău şi victimă al lui Stavroghin şi delirul demoniac, paranoic, al lui Piotr Verhovenski (Farkas Loránd), făcând, prin aceasta, aproape de neînţeles suicidul.

În ceea ce priveşte galeria victimelor indiscutabile ale demonizării, Szűcs Ervin reuşeşte, fără îndoială, să redea destinul tragic al lui Ivan Şatov, destin de călător prin sinuozităţile propriei fiinţe, dinspre nihilismul absolut spre creştinismul cel mai autentic. Cu o nuanţă de duritate în plus faţă de original, Daşa Şatova (Skovrán Tünde) este privată, însă, de rolul esenţial pe care îl joacă la Dostoievski, acela de a împiedica, la un moment dat, absolutizarea procesului de demonizare a lui Stavroghin. La rândul său, ca efect al dorinţei lui István Albu de a actualiza istoria demonilor de secol XIX, Liza Drozdova (Varga Csilla) are prea puţin din naivitatea şi delicateţea aristocratică a personajului dostoievskian. În compensarea acestor inadvertenţe, necesare translatării în contemporaneitate a Demonilor, vine, însă, capacitatea lui Bodolai Balász de a surprinde esenţa atemporală a lui Kirilov, personaj-cheie atât în istoria dostoievskiană, cât şi în spectacolul Teatrului Maghiar. Consecinţă directă a transpunerii scenice a unuia dintre cele mai masive romane clasice, Pethő Anikó în rolul Mariei Lebeadkina şi, într-o oarecare măsură, Bodolai Balász în cel al lui Kirilov, au la dispoziţie (în acord, de altfel, cu originalul) fragmente prea mici ale unui spectacol de trei ore pentru a putea creşte valoarea în mod decisiv. Se ajunge, astfel, din nou la riscurile dramatizării: un roman de o asemenea anvergură nu poate decât să disperseze personajele în aşa fel încât, odată, translatat pe scenă, pulverizează posibilele mari roluri. Iar dacă la aceasta se adaugă încercarea de a comasa într-un singur spectacol toate dimensiunile unui asemenea text, riscurile asumate constau în căderi de tensiune (inerente unui spectacol de trei ore care nu este Unchiul Vania al lui Şerban) şi supralicitarea de elemente vizuale pe care spectatorul le resimte, pe alocuri, în mizanscena Demonilor.

Cu toate acestea, István Albu aduce pe scena Teatrului Maghiar o corporalizare cât se poate de onorabilă a celui mai obscur roman dostoievskian, un spectacol care reconstruieşte scenic o lume pătată de sânge pe fundal alb-negru şi reuşeşte să confere impact unor artificii uşor de perceput în calitate de clişee teatrale (precum oglinda propusă publicului întru reflexie-reflectare sau deghizarea repetitivă a nihiliştilor în clovni). Confruntat cu un text care îl obsedase vreme de treizeci de ani, după ce, în prealabil, ecranizase majoritatea romanelor lui Dostoievski, Wajda însuşi nu o făcuse mai bine. Previziunile în cazul Demonilor de la Sovremennik, fuseseră, însă, altele: pentru că a aşteptat evenimentul unei operă teatrale cel puţin egală cu cea romanescă, critica rusă a primit, în 2004, doar o nouă dramatizare, cu toate riscurile sale. Spectatorul Teatrului Maghiar (dintre cei cu amintirea desfătărilor şi a dificultăţii lecturii prealabile a lui Dostoievski) a venit intrigat de ideea de versiune scenică a Demonilor, care, iată, chiar dacă lectura a ieşit din nou învingătoare, s-a dovedit mai mult decât posibilă.


Teatrul Maghiar de Stat, Cluj
Demonii, după F.M. Dostoievski
Regia: István Albu; Dramaturgia: Gönczi Hunor, Nagy Noémi Crisztina
Scenografia: Carmencita Brojboiu; Mişcare scenică: Sinkó Ferenc
Cu: Váta Loránd, Salat Lehel, Farkas Loránd, Kali Andrea, Szűcs Ervin, Bodolai Balász, Galló Ernő; Pethő Anikó, Vindis Andrea, Skovrán Tünde, Varga Csilla, Köllő Csongor, Buzási András.
Cronică bazată pe spectacolul din 25 ianuarie 2010.