Producţia Teatrului Naţional din Bucureşti, Comedia norilor, este un spectacol cu o miză prea mică pentru o scenă atât de mare. Dintr-un singur foc, 1.000 de spectatori pot pleca dezamăgiţi, pentru că propunerea lui Dan Tudor zgârie umorul doar la suprafaţă, încercând să-i facă pe oameni să râdă doar la ce se vede, şi nu la ce se ascunde dedesubt.
Aristofan scria această piesă cu 2.400 de ani în urmă şi nu ideea actualizării operei este un punct greşit de plecare, ci modul în care această reinterpretare a fost făcută. Dan Tudor duce umorul spre circ şi prin opţiunea sa scade vertiginos media de vârstă a spectatorilor, spre zona 12-16 ani.
Ce este greşit
Spectacolul lui Dan Tudor aruncă în derizoriu până şi miza textului său, sabotându-se prin diversiuni care îl îndepărtează pe spectator de la esenţă.
Pasiunea. Actorii par obosiţi şi nu se observă nicio urmă de plăcere în jocul lor. Lasă impresia că nu au fost stimulaţi să obţină mai mult de la personajele lor.
Scenografia. Este sub orice critică şi nici măcar nu reuşeşte să umple armonios spaţiul. Senzaţia de goliciune, de sărăcie, te urmăreşte tot timpul. Sunt multe locuri nefructificate, iar acolo unde s-au pus elemente de decor nu-ţi vine să arunci ochii. Ceea ce vezi este, pur şi simplu, urât: cutii de carton aruncate unele peste altele, un covor ponosit pe o platformă de lemn şi o structură, tot din cel mai prost lemn, încropită pe trei niveluri, sunt elementele de sprijin pentru actori.
Coregrafia. E de neînţeles cum a putut Răzvan Mazilu să gireze aşa ceva. Actorii au mişcările unor copii de grădiniţă.
Muzica. Cântecelele sunt tembele, nu au niciun fel de linie melodică şi sunt interpretate prost. Niciun actor nu-şi evidenţiază vocea. Când artişti de la alte teatre se străduiesc să cânte live, încercând să demonstreze cât de compleţi sunt, cei din trupa Naţionalului dau din buze pe o înregistrare care ar lua penultimul loc la Festivalul de la Mamaia. Sfatul unui spectator, auzit la sfârşitul reprezentaţiei: "Dacă tot te-ai apucat să inserezi momente muzicale, măcar compune ceva de calitate."
Interpretarea. Mircea Albulescu şi Ileana Stana Ionescu fac două roluri de mică întindere - actriţa este un nor, iar actorul este un Socrate imobil, parcă lipit de scaun cu superglue. Alexandru Bindea, în rolul ţăranului Strepsiade, joacă de ţi se strepezesc dinţii, iar Răzvan Oprea, actor cândva talentat, se iroseşte total în rolul fiului de ţăran. Două apariţii la fel de plate le au Monica Davidescu şi Ilinca Goia, în rolul argumentelor. Corul norilor, format din mai multe actriţe, e de-a dreptul penibil. Replicile rostite în cor au zero încărcătură stilistică.
Ingeniozitatea. Dan Tudor păşeşte pe o cale bătută de mulţi regizori înaintea sa. Marea lui găselniţă este chiar mai prăfuită decât piesa lui Aristofan: interacţiunea cu publicul. Îi pune pe actori să ia patru spectatori pe scenă, dar show-ul stânjenelii lor este trist, pentru că oamenii se simt ca nişte piese de mobilier.
Comedia norilor îi lasă pe mulţi spectatori total nedumeriţi şi pe lângă concluzii, pentru că îi abureşte cu o exalaţie abracadabrantă de kitsch involuntar. Cu asemenea spectacole, Teatrul Naţional nu numai că îşi ocupă nejustificat Sala Mare, dar se scufundă în anonimat şi îşi ratează menirea. Nu prin promovarea unui comic de situaţie nerafinat se poate atrage atenţia asupra repertoriului unei instituţii.