Principiile trenSformers sînt: creativ, participativ, colectiv şi de egalitate informaţională.
Prima etapă a fost intervenţia pe trenuri şi în gări. Ea s-a petrecut între 10 şi 17 august 2009, pe patru rute regionale, în 11 trenuri (în jurul Clujului şi Bucureştiului), şi o rută naţională: drumul Cluj-Napoca - Bucureşti, care a durat zece ore. În total, au fost peste 28 de ore pe tren. Fiecare intervenţie respecta un ritual (fluturarea de eşarfe, traversarea trenului, adoptarea unei atitudini), apoi "ocuparea" unui vagon şi propunerea de situaţii de joc şi jocuri (de la licitaţii de obiecte la corul de accente etc.). Orice intervenţie era documentată fotografic, video şi audio. Pe drumul de la Cluj la Bucureşti s-a realizat live blogging. A doua etapă o reprezintă un documentar special pentru web din toate intervenţiile documentate, pe blogul Veioza Arte, iar a treia etapă a fost realizarea unei Săli de aşteptare cu ateliere la Centrul Naţional al Dansului timp de o săptămână. (pentru documentarea întregului proces, vezi trensformers.wordpress.com).
trenSformers sînt: Paul Dunca, Zoe Olaru, Ioana Păun, David Schwartz, Constantin Vică, Kevin Molin, Tania Cucoreanu, Andrei Ioniţă şi bloggerii Andra Matzal, Miron Ghiu şi Matei Schwartz.
Cu sprijinul SNTFC CFR Călători.
30% dintre bucureşteni sînt ardeleni! Contează?
La Bucureşti se face centralizarea! Nu mai veniţi la Bucureşti să masacraţi limba română cu accentele voastre! Dacă nu era Ceauşescu, eraţi muritori de foame, miticilor! Am văzut cîtă vopsea aţi tras pe băncile din oraş! I-aţi întrebat pe ceilalţi români dacă sînt de acord să staţi cu fundul pe culorile naţionale? Clujul e un oraş-manea! Bucureştiul e o pată neagră pe harta României! Contează? Cine ascultă mai multe manele? Cine munceşte mai mult? Cine bea mai mult? Cine se îmbată mai greu? Deştept şi cumpătat sau iute şi şmecher? În Ardeal se munceşte şi în Bucureşti se fac afaceri. Unde se vorbeşte adevărata limbă literară română? Contează?
Proiectul trenSformers a pornit din dorinţa şi curiozitatea de a investiga diferenţele regionale şi de a testa autenticitatea acestor prejudecăţi şi statement-uri radicale. Echipa trenSformers şi-a propus să sondeze direct, nemediat, de la om la om, percepţia subiectivă a fiecărui individ. Am încercat, astfel, să depăşim stereotipurile din mass-media, exagerate şi absolut irelevante. Nu e vorba de o cercetare statistică, cu valoare sociologică, ci de o investigare strict subiectivă a opiniilor şi experienţelor personale. Pe parcursul a unsprezece călătorii cu trenuri de tip personal şi accelerat, prin discuţii, formulare, jocuri interactive, schimb şi sharing de informaţie, coruri de accent (ardelenesc, bucureştean, maghiar, ţigănesc), cîntece şi scenarii de videoclip compuse / regizate / jucate împreună, călătorii din trenuri, artiştii şi jurnaliştii s-au provocat reciproc, au nuanţat la nesfîrşit şi au redimensionat permanent tema diversităţii regionale.
Împreună cu călătorii, am descoperit diferenţele specifice, am încercat să punem în discuţie cauzele şi originea diferenţelor şi să ne bucurăm de ceea ce învăţăm unii de la alţii. Sigur că pentru mulţi ardeleni (dar nu numai), bucureştenii sînt agresivi şi nepoliticoşi. Pentru că "stresul e mai mare în Capitală". Sigur că domnul Nicolae "i-ar împuşca pe toţi politicienii maghiari". Dar asta numai după ce îi termină pe cei români. Pe parcursul călătoriilor, relativizînd împreună cu oamenii, ne dăm seama că rivalitatea regională, patriotismul local extremist, şovinismul şi naţionalismul sînt prezente şi promovate în primul rînd în presă, fiind doar o nouă sursă de scandal sau o metodă de propagandă politică inutilă.
Dincolo de mass-media (şi de cîte un excentric care crede că Sibiul e centrul universului sau că Bucureşti e cel mai curat şi mai liniştit oraş din ţară), oamenii au poziţii deschise şi tolerante, chiar dacă se simt natural legaţi afectiv de oraşul / zona lor natală. Diferenţele sînt inerente şi absolut fireşti între două regiuni care acum mai puţin de o sută de ani făceau parte din ţări diferite. Timp de o săptămînă şi unsprezece călătorii cu trenul, trenSformers s-au bucurat de aceste diferenţe. Atît noi, cît şi oamenii cu care am lucrat, am profitat la maxim de avantajul de a avea (cel puţin) două civilizaţii diferite în aceeaşi ţară.(David Schwartz)
Hackeri sociali în non-spaţiu
Încă din anii '50, se naşte termenul hacker, la Tech Model Railroad Club din cadrul MIT. Hackerii erau cei care se ocupau cu designul circuitelor electrice pentru trenurile miniaturale, cu scopul de a transforma continuu sistemele de comunicare şi semnalizare. trenSformers sînt hackeri sociali, care se inserează într-un sistem deja fixat de comunicare şi transfer, trenul şi reţeaua de cale ferată, şi aplică un redesign acelei realităţi sociale. trenSformers nu au căutat breşele de securitate tehnologică ale trenurilor, ci generarea unui interstiţiu social, a unei breşe în standardul unei călătorii cu trenul. Traversînd de fiecare dată trenul dintr-un capăt în altul, performerii acţionau ca un virus care impune noul design: un cadru social temporar în care călătorii nu se mai află în poziţia de tranzit, ci în cea de elemente constitutive ale spaţiului social.
Există o distincţie între places şi non-places: un non-loc are caracteristica aparentă de spaţiu public, dar nu permite "stabilirea" sau "îmblînzirea". Din astfel de non-locuri lipsesc expresiile simbolice ale identităţii şi ale vieţii sociale. Trenul este un astfel de non-loc. Intervenţia trenSformers a dus la "colonizarea" lui: expresiile identităţii au fost scoase la suprafaţă, vagonul a devenit spaţiul public în care fiecare individ putea introduce noi informaţii, opinii, atitudini; diferenţele erau subliniate şi interogate, transmise mai departe între actorii evenimentului social din vagon.
trenSformers au construit cadrul de lucru pentru recîştigarea trenului ca spaţiu public ce conservă şi transmite semnele tuturor celor care se exprimă în el. Auctorialitatea a fost relaţională şi socială: rezultatul jocurilor, dialogului etc. este un eveniment social, nu o operă de artă care se poate re-prezenta. Aici a funcţionat şi egalitatea informaţională: pentru fiecare element de joc sau situaţie de joc, input-ul informaţional a fost nediscriminat şi non-ierarhic. Oricine putea introduce informaţie nouă în joc / situaţie. Iar problema auctorialităţii merge mînă în mînă cu cea a proprietăţii intelectuale: cui aparţine ceea ce s-a întîmplat pe tren, cine e autorul? Metoda trenSformers e open source: oricine poate prelua şi modifica acest mod de a face intervenţii, cu condiţia să-l păstreze la fel de participativ, creativ, colectiv şi nediscriminatoriu. În cazul intervenţiilor deja întîmplate în trenuri, autorul e colectiv şi relaţional: între el şi mediul său e un proces continuu de schimb. Nu există spectatori trenSformers, doar actanţi.
Reţeaua tehnologică a căilor ferate, ca şi reţelele de comunicare (telegraf, telefon etc.), a fost un mijloc prin care se reduc diferenţele regionale în proiectul, început la 1859 şi continuat în 1918, al unui stat român unitar şi naţional. Trenul devine o tehnologie de uniformizare şi raţionalizare a vieţii. Problema a fost cum facem această reţea tehnologică să accepte o reţea socială. În general, indivizii în tren sînt deconectaţi de reţeaua lor socială, sînt singuri şi "străini" într-un mediu comun şi nivelator: vagonul de tren sau compartimentul. Dar aici pot să apară reţele temporare (bazate pe simpatii, pe afinităţi etc.) - e cazul videoclipului filmat în ultima bucată de drum de la Cluj la Bucureşti (vezi textul Ioanei Păun).
Dacă ar trebui să fim introduşi într-o clasificare, trenSformers e o formă de artă socială care, într-un timp limitat (între destinaţii), intervine şi interacţionează într-un non-place în mişcare, propunînd un framework, situaţii de joc şi jocuri care să facă posibilă existenţa spaţiului social. (1) Framework-ul e o convenţie (întotdeauna călătorii ştiau că participă la un proiect artistic), (2) situaţiile de joc sînt cele care pun călătorii în momente de joc social (completarea unui chestionar, citirea unor cartoane cu opinii radicale despre cealaltă regiune), (3) jocurile presupun interacţiune fizică (explorarea olfactivă a trenului cu o eşarfă la ochi) sau folosirea device-urilor, a "jucăriilor". Dar clasificările nu contează prea mult, mai ales cînd procesul e în desfăşurare.(Constantin Vică)
Motor! Începem! Acţiune!
Participativ=deschis. Nu vom şti niciodată ce oferim cu adevărat spectatorului-actor. (Lygia Clark, 1968)
Sînt de şapte ore pe tren. Lumea e plictisită, noi sîntem plictisiţi. Trenul e oprit în cîmp. "Băi, noi mergem în vagon să facem song-ul ăla!" Paul, Zoe şi Costea pleacă să lucreze la un cîntec cu un chitarist din tren. Mai suprarealist. Cu tag-uri folosite de călători prin tren, cică. Mitici, mici, transpiraţie, nu ştiu ce.
"Băi David, hai să facem un videoclip, zic. Cu ăştia din tren. Facem casting, filmăm, fii atent: tu faci scenariul, Andra face casting, eu sînt regizorul." Andra vrea să ştie ce oameni căutăm. David zice că de tot felul.
"Eu nu fac scenariul pînă nu ştiu despre ce e vorba în cîntec." "Cică e mai suprarealist." "Băi, da' eu ce le zic ăstora?" "Gen că facem un videoclip la o melodie care tocmai se înregistrează în tren." "Trebuie să curăţăm compartimentul pentru filmare. Kevin you and..."
Ieşim din compartiment. În vagon e plictiseală. Trenul stă în cîmp. "Bună ziua. Noi facem un videoclip, pentru o melodie care se compune acum..." De lîngă baie se aud nişte rîsete, nişte zdrăngăneli. "...Şi ne place de dumneavoastră. Sînteţi perfect. Şi cu asta mică." "Păi, nu ştiu domnişoară, aţi fost şi mai devreme aici." "Păi vedeţi! Ne distrăm. Nu-l dăm la televizor. Îl punem pe blog." "Domnişoară, eu sînt bătrîn. Poate vrea asta mică. Alexandra, vrei să faci videoclip?" Alexandra dă din cap. "Kevin, take a picture with her." Alexandra e primul personaj.
O găsim şi pe doamna Aurelia, care e pe la 60 de ani, e îmbrăcată în roşu, are buze hidratate şi trăieşte în Germania. "Staţi să vă facem o poză." Mai avem nevoie de doi actori. "Doamna?" "Da, e perfectă. Vrem şi cu tehnologie." Neli ascultă muzică şi are un laptop roz, mic. E din Gherla. Are păr lung şi haine negre sexy. "Vreţi să faceţi cu noi un videoclip? Avem nevoie de cineva mai high tech." "Cînd? Acum?" "Da. Mai sînt încă doi călători în el. O fetiţă cu un ursuleţ şi o doamnă din Germania.""Bine." Mai e nevoie de cineva. "Vreţi dumneavoastră?" "Nu, că sînt bătrîn." "Păi e perfect. Măcar haideţi cu asta mică şi poate vă vine cheful." "Aşa da, vin." Vine şi bunicul Alexandrei. Super. Deci, sîntem patru.
"Miron, hai să filmăm cum cîntă ăştia! Miron!" Mergem spre baie. "...mitici... mici.. doi trei şi..." Costea ţine un reportofon în mînă. "Miron, filmăm cum cîntă! Stai că nu vreau să intru în cadru." Încep să cînte. Rîd. Bat ritmul din picioare. De jur-împrejur sună trenul: "Tîgîdîm. Tîgîdîm". Încep să urle, să improvizeze. "Miron, filmează-le feţele. Ce tare!" Plecăm înapoi spre compartiment. Mă uit prin salon. Lipsesc exact doamna Aurelia, Neli, Alexandra şi bunicul. Ne aşteaptă în compartiment. "Bun, deci, scenariul e aşa..." Nu avem nici un scenariu. "...Toţi faceţi ceea ce faceţi în mod normal. Neli scrie la laptop. Alexandra, tu te joci cu ursuleţul, să zicem." Cînd vorbesc cu Alexandra mă pun în genunchi. Mereu m-am întrebat cum se lucrează cu copiii la filme. "Doamna Aurelia, vă uitaţi pe geam." "Aurelia, nu doamna Aurelia, ce e cu politeţurile astea?" "Bine, Aurelia. Deci ăsta e primul cadru. Motor! Acţiune! Începem!" Miron filmează. Mă gîndesc că habar n-am ce fac. "Stop!"
"Acum Alexandra îi arată Aureliei ursuleţul. Aurelia vorbeşte, mai întîi cu Alexandra, apoi cu Neli, apoi cu bunicul." Aurelia i se adresează bunicului. Se uită din cînd în cînd în cameră. Îi facem semne să se uite doar la bunic. "Pe vremuri, citeam, îmi amintesc cum făceam rebus..." Bunicul tace."Haideţi, domnule, care e problema? Nu vă fie teamă de cameră. E normal să fim filmaţi. Sîntem oameni liberi. Spunem ce credem. Fiţi natural." Apoi i se adresează lui Neli, care-şi dă jos casca din ureche, ca să o audă. "Stop!"
"David, ce facem acum?" La şcoală ni s-a spus că, în faţa actorului, un regizor adevărat nu lasă niciodată să se vadă că nu mai are soluţii. "Băi, nu ştiu. Ce facem?" "Trebuie să se întîmple ceva." "Ce?" "Ceva care să-i scoată din compartiment." "A! Fură cineva ursuleţul." "Deci, treptat aţi început să discutaţi între voi, nu mai e fiecare în lumea lui. Cineva va fura ursuleţul." Cînd spun asta, Alexandra se sperie. Bunicul îi spune că e doar în joacă. Avem nevoie de hoţ. "Matei, ziceam că tu eşti ca ăştia care vînd chinezisme în tren." "Io zic să vină prima dată, să lase obiectele, şi ei vorbesc în continuare. Despre ce vorbim acum, Aurelia?" "Despre cum nu mai porneşte trenul ăsta, normal." "Bun! Începem!"(Ioana Păun)