Că lucrurile simple sunt şi cele mai frumoase, se ştie. Dar când descoperi simplitatea în cele mai neaşteptate locuri totul se transformă şi dobândeşte sensuri noi. E ca atunci cînd ţi se îndeplineşte o dorinţă veche, pe care ai purtat-o mult timp în gând şi de care ai uitat mai apoi. E ca şi cum te redescoperi. Eşti tot tu, dar cumva altfel. Cu alte cuvinte, eşti fericit. Iar dacă fericirea într-o seară friguroasă de februarie neprietenos se numeşte Blue Tomato, e în regulă cu mine atâta timp cât acolo se întâmplă să apară Karl Ritter cu chitarele lui magice şi cei doi prieteni, Andrej Prozorov cu saxofonul şi Dušan Novakov cu tobele.
Blue Tomato nu este o roşie albastră aşa cum aţi crede pe bună dreptate sau poate o fi fost la început, cine ştie, dar în seara de care povestesc Blue Tomato a luat forma unui bar vienez, undeva sub pamânt, un spaţiu parcă strâns în menghină, un fel de pivniţă în care ţii la păstrare cele mai de seamă soiuri de vin. Şi cu toate astea, tot au mai încăput o tejghea din lemn masiv, pe colţ şi câteva scaune aşezate pe două rânduri de care să se lipească cel mult cinsprezece persoane. În seara cu pricina, pereţii au purtat haine albastre, ca să nu uiţi unde te aflii, iar lumina a fost îndeajuns de difuză încât să facă ochii să strălucească seducător.
Totul a început când Ritter s-a îndreptat spre scenă şi a apucat ferm chitara acustică în mâini, a întors-o pe toate părţile, a mai strâns-o în şuruburile de acordare, şi-a lovit brutal degetele de corzi, a ascultat-o cu atenţie, a mai relaxat-o din butoane şi tot aşa până a părut într-un final mulţumit. Când a fost gata, saxofonistul Prozorov ne-a anunţat scurt, dar apăsat, zâmbind ştrengăreşte: Meine Damen und Herren: Karl Ritter Trio, indicînd din saxofon pe Karl şi Dušan (bateristul) şi provocînd aplauzele noastre.
Ritter e un vrăjitor şi mi-am dat seama de asta încă de la prima poveste pe care a interpretat-o. Mânuieşte foarte bine chitara, ceea ce îi permite să se joace în toate chipurile cu sunetele şi să exploreze locuri care nu sunt accesibile tuturor. Te ispiteşte mai întâi cu acorduri calde, dând impresia că d-abia atinge chitara, în timp ce saxofonul şi tobele îi ţin isonul. E momentul în care Ritter închide ochii şi te invită să te laşi purtat de sunete. Din când în când îi mai deschide, se uită la saxofonist, surâde generos şi dă din cap aprobator. Apoi se întoarce către public, ca să strălucească pentru o clipă în lumina unui reflector cam chior, vrând parcă să spună: Ia ascultaţi puţin. Fiţi atenţi.
Primul impuls când asculţi ritmurile jucăuşe care alternează între chitară şi saxofon e să-ţi imaginezi timpurile pe care le regăseşti doar în cărţile copilăriei, ca atunci când, de exemplu, prinţesa ţopăie fericită în timp ce culege flori pe pajişte fără să bănuiască dragonul fioros care o pândeşte. Apoi te trezeşti brusc în gemetele lungi ale corzilor de chitară, acompaniate de vreo notă care urcă expres, prea mult în saxofon, sau vreo bătaie dramatică în tobe. Mai târziu, tempoul scade când Ritter ciupeşte corzile prelung, în note foarte joase. Îşi întoarce chitara şi începe să o apese efectiv cu degetele, pe mijloc, apoi să îşi plimbe palmele pe ea, să o întoarcă la loc şi să o puncteze din loc în loc cu unghiile. În definitiv, e normal să se întâmple aşa dacă stai să te gândeşti că asişti la căsătoria urşilor. Unii ar spune că e o hărmălaie de nedescris. Şi probabil că aşa e dacă ai întârziat prea mult şi ai nimerit în sală exact în momentul ăla. Însă cei care se află acolo de la început ar putea jura că sunt sunetele naturii şi a fiinţelor sălbatice în zi de sărbătoare. Şi-atunci mai sorbi puţin din vinul pe care ţi l-ai comandat înainte să înceapă toată nebunia şi simţi cum ţi se înseninează chipul pentru că îţi dai seama că e prima dată când participi la aşa ceva. E o senzaţie de bine care te pătrunde şi pe care vrei să o prelungeşti cât de mult poţi.
Prinţesa dragonului, căsătoria urşilor, dar şi visul din păşune sunt titlurile care compun prima melodie din concert, intitulată Noiembrie, şi interpretată dintr-o bucată, timp de o jumătate de oră. O poveste care începe exact ca o ninsoare liniştită în prag de iarnă, cu fulgi leneşi, care abia se sinchisesc să coboare din înălţimi şi care prevestesc vremea rea.
La Ritter, "vremea rea" se dezlănţuie atunci când pune de-o parte chitara acustică ca să o ia pe cea de rezonanţă, cu corp metalic, aşa cum se întâmplă când interpretează Dobromann, o piesă specială pentru artistul austriac. Dobro este brand-ul chitariei sale, care are o istorie ce merge până la începutul secolului al douăzecilea. Chitara dotată cu un rezonator metalic încorporat, care apare şi pe coperta cover-ului Brothers in Arms a celor de la Dire Straits, este invenţia celor cinci fraţi Dopyera, originari din Bohemia, Cehia. Dobro vine de la Dopyera Brothers. În slovacă Dobro înseamnă bun. Dobromann-ul lui Ritter este un om bun. Este un omagiu adus celor cinci fraţi, care au cucerit cândva America de la un capăt la altul. Pe Dobromann-ul semnat de Ritter se cântă în forţă, sunetul metallic, care te pătrunde ca un glonte, dă cu tine de pământ. Cei trei muzicieni par că prind viaţă odată cu ciupiturile dure, stridente şi bătăile sacadate ale tobelor. Prozorov, posedat complet de saxofon, pare că nici nu mai respiră. Corpul se smuceşte, ia forma sunetelor, se prelungeşte până în tavan şi se arcuieşte până la podea, umărul nu te mai ascultă şi nici muşchii feţei nu mai stau la locul lor. Te trezeşti că dai necontrolat din picior. Tu, cei de pe scenă şi cei din jurul tău.
Până la urmă fiecare piesă de pe album, indiferent de interpretarea dramatică şi de încărcătura emoţională, lasă impresia că artă se poate face din orice atâta timp cât pui mult suflet şi ai credinţă, când nu ţi-e frică să încerci şi nu cunoşti limite. Când eşti profesionist şi îţi ştii cel mai bine meseria. Pentru că fiecare dintre cei trei artişti ştiu să lase sunetele să capete forme şi înţelesuri noi. Foşnetul partiturii şi a unor şerveţele găsite în buzunarul sacoului saxofonistului Prozorov au conturat poemele din care s-a format mai târziu sunetul umbrelor, o altă poveste de pe album. La fel cum funia de care erau legate nişte rotocoale maro în forma unor castane, pe care bateristul le mai azvârlea din când în când pe tobe de parcă lumea toată se pusese pe tropăit, au reuşit să transmită cât de dureroasă este singurătatea în doi, aşa cum se intitulează a patra piesă din concert.
Cu un asemenea repertoriu, seara nu putea să se încheie altfel decât într-o notă dramatică. Aflat deja la al doilea bis, Ritter a început să desprindă ca un apucat corzile din şuruburile de acordare şi să cânte rând pe rând cu ele, până le-a epuizat pe toate, fără să altereze cu nimic înţelegerea cu saxofonul şi tobele. Şi atunci, văzundu-i pe cei trei atât de transpuşi, trăind fiecare sunet aparent bezmetic, mi-au venit în minte o serie de reflecţii de-ale lui Haruki Murakami în What I Talk About When I Talk About Running, referitoare la limitele pe care ţi le impui ca artist: How much can I push myself? How much rest is appropriate-and how much is too much? How far can I take something and still keep it decent and consistent? When does it become narrow-minded and inflexible? How much should I be aware of the world outside, and how much should I focus on my inner world? To what extent should I be confident in my abilities, and when should I start doubting myself?
Karl Ritter Trio sunt trei oameni îndrăzneţi care cu siguranţă nu îşi impun nici un fel de limite când vine vorba despre muzică, pentru că imaginaţia şi talentul lor nu cunosc graniţe. Mă gândesc că poate în asta, dar şi în stăpânirea totală a instrumentelor, constă magia poveştilor pe care le interpretează cu atâta dezinvoltură.
Oricum ar fi, eu sper ca cineva să aibă ideea sa aducă Karl Ritter Trio la Bucureşti, deşi pentru oamenii ăştia merită să mergi până la capătul lumii, dacă există aşa ceva. Între timp, următorul concert pe care cei trei îl vor susţine la Viena va fi pe 3 martie 2010. Despre Karl Ritter şi trioul său puteţi afla mai multe pe www.karlritter.at.
Iar acum, daţi play, ş-apoi închideţi ochii: