Boulevard of Broken Dreams - Portret James Dean

30 septembrie 1955. Drumul către Salinas este hiper aglomerat. Femei şi bărbaţi plâng deopotrivă. Un fotograf prea îndrăzneţ riscă să fie linşat. Un Porche făcut armonică zace pe marginea şoselei. Cu greu, echipa de descarcerare reuşeşte să scoată trupul mutilat al unui tânăr. Numele lui este James Dean. Avea doar 24 de ani.

Într-un singur an şi în numai trei filme, James Dean a devenit idolul unei întregi generaţii. Azi, acest lucru pare banal. Idolii sânt creaţi pe bandă rulantă şi dispar rapid în fum pentru a face loc altora. Talentul nu mai este o condiţie sine-qua-non a nemuririi. În anii '50 însă, tânăra generaţie era debusolată. Îngreţoşată de războiul din Coreea, de McCarthism-ul ce atingea cote de demenţă şi de propriile familii robotizate, cu taţi eroi de război şi cu mame bărbate reîntoarse la cratiţă, avea nevoie de un simbol. Eventual, un rebel fără cauză.

Moartea lui Dean a creat o isterie generală. America nu mai trăise aşa ceva din anii '20, când se prăpădise Valentino. Era doliu naţional. Erau şi voci ce susţineau că-i inutil să jeleşti un vitezoman care nu a primit decât ceea ce a meritat. Ironic to say the least (şi există dovezi), în acel moment nu depăşea limita legală. E adevărat, cu două ore înainte primise o amendă pentru exces de viteză... În fine, discuţiile pe tema a cui a fost vina sunt inutile. Mai practic ar fi să vedem cine a fost Dean, să tragem linie şi să socotim cine a ieşit, până la urmă, în pierdere...


The last of the famous international playboys

În funcţie de cine ia cuvântul, portretul lui Dean variază conform zicalei "câte bordeie, atâtea obiceie". Cu siguranţă a fost un ins dual, amibiguu, paradoxal chiar... "Putea să se uite la o vitrină cu delicatese şi, dintr-o dată, începea să facă semn unui bol cu prune, ca şi cum ar fi fost vii. Era copilăros într-un mod cu totul şi cu totul încântător." Christine White, prima iubită, i-a remarcat iute unicitatea - un om în toată firea, independent, dar flămând de afecţiune (cartea lui favorită era Micul prinţ). Copilărind singur (mama a murit de cancer când el avea doar 9 ani, iar tatăl l-a părăsit, în aceeaşi zi, pentru totdeauna), Dean fie vedea în cei din jur potenţiale familii, fie "duşmani". Natalie Wood considera că James Dean a fost un mare neînţeles. Motivul - nu arareori cei ce încercau să comunice cu el se îndepărtau cu repeziciune, jigniţi de atitudinea lui distantă. Sal Mineo a fost "victima" lui predilectă: "Îl adoram. Îl respectam şi îl consideram un zeu. Uneori, dimineaţa, ieşea din rulota lui şi nu mă saluta. Mai mult, mă ignora câte o zi întreagă. Îmi doream să mor şi încercam să-mi dau seama cu ce i-am greşit. A doua zi mă lua în braţe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci simţeam că explodez de fericire."

Aşa-zisa "aroganţă de vedetă" era doar o mască. Nu o stare de spirit, nu o armă de îndepărtare a fanilor. Dean era pur şi simplu timid şi detesta apelativul "vedetă". Voia să fie un (mare) actor şi atât. Pentru el, a fi star indica o maimuţă zâmbăreaţă ce stă sluj în faţa fotografilor. Rol care nu i se potrivea defel - spre disperarea lui Jack Warner, făcea tot posibilul să nu-şi respecte îndatoririle publicitare. I se părea un circ ridicol, dacă ar fi să ne luăm după Sammy Davis Jr., bun prieten şi un soi de figură paternă. Dar Dean nu a fost doar un mare copil avid de afecţiune. A fost, vrând-nevrând, o emblemă a revoltei împotriva normelor, o sinteză a spiritului liber. Dennis Hopper preferă să şi-l amintească exact aşa: "Părea să cuprindă acel moment caracteristic tinereţii, acel moment în care încercam cu toţii să ne descoperim."

Sunt rare cazurile în care, după o jumătate de secol, un nume stăruie încă pe buzele tuturor. "Îmi place să-l asemuiesc cu un soi de stea sau cometă despre care vorbeşte toată lumea... 'Îţi aminteşti de noaptea în care ai văzut acea stea căzătoare?'" Julie Harris avea dreptate. Fie că e vorba de filme (The James Dean Story - 1957, James Dean: The First American Teenager - 1976, September 30, 1955 - 1977, etc.,), fie că e vorba de muzică (James Dean - The Eagles, Message from James Dean - Bill Hayes, Rock On - David Essex, Rebel Rebel - David Bowie, A Young Man Is Gone - The Beach Boys, etc.,), James Dean a marcat, vrând, nevrând, generaţii întregi de artişti. "Stuart Sutcliffe (al cincilea Beatle) a fost liderul nostru şi era cel mai mare fan James Dean. Îl idolatriza. Stuart a murit tânăr, inainte să devenim faimoşi dar presupun că se poate spune că fără Jimmy Dean, The Beatles nu ar fi existat niciodată." - Lennon dixit. Unii au dus această inspiraţie până aproape de identificare. Pornind de la ideea că punk rock-ul şi atitudinea rebelului romantic au foarte multe în comun şi că acest gen datorează o parte din propria-i existenţă "Uriaşului", seminala trupă britanică The Smiths a preluat în versurile sale simbolistica tânărului frumos şi vulnerabil dar care nu face compromisuri. Consolidând această imagine, Morrissey a compus piesa James Dean Is Not Dead şi a filmat videoclipul de la Suedehead în Fairmount, Indiana, acolo unde Jimmy se odihneşte puţin.


I started something I couldn't finish

Deşi de o importanţă uriaşă, din perspectivă socio-culturală, pentru istoria acelor ani, fenomenul James Dean este, în primul rând, o consecinţă logică a talentului. S-ar putea crede că a juca rolul principal în numai trei filme este mult prea puţin pentru a deveni monstru sacru. Cu toate acestea, cele trei personaje esenţiale cărora le-a dat viaţă dovedesc cu prisosinţă contrariul. Au fost suficiente pentru a fi nominalizat de două ori la Oscar (East of Eden şi Giant) - Jimmy deţine cruntul record de a fi primul actor din istorie cu nominalizare postumă.

Dean a studiat la Actors' Studio şi a fost un susţinător înfocat al Method Acting-ului (asemeni lui Brando, actorul său favorit, pe care încerca să-l imite, la port şi vorbă, pe la petreceri) şi acest lucru a fost exploatat constant pe platourile de filmare. Elia Kazan (East of Eden), de exemplu, l-a îmbătat înainte de scena acoperişului şi l-a instigat să-l provoace pe Raymond Massey înainte de filmări pentru ca bătrânul actor să-l urască şi personajul să fie mai uşor de conturat. În autobiografia sa (A Life, 1988), Kazan va dezvălui că Massey îl ura de-a binelea pe Dean şi că el, regizorul, nu a făcut nimic pentru a aplana conflictul. Cred şi eu, situaţia îi convenea de minune. Kazan a profitat din plin de nesiguranţa şi nevoia de afecţiune a tânărului. La fel de adevărat însă, regizorul a ajuns să-l adore pe Dean şi să fie convins că a fost alegerea perfectă pentru rol. Îi scria săptămânal lui Steinbeck pentru a-l pune la curent cu ce se întâmplă pe platou şi pentru a-şi lăuda vedeta. Entuziasmul său nu era deloc exagerat. Scriitorul era atât de fascinat de performanţa lui Dean încât a strigat, văzând filmul, "Isuse Hristoase, el este Cal!"

Deşi pe platou a fost extrem de disciplinat, de îndată ce filmările s-au încheiat, a reabordat imaginea de "ciudat dificil" şi a refuzat să participe la premieră. Eternul său nemesis, Jack Warner a fost la un pas de a-l concedia, dar Dean era un bun de preţ. Prin urmare s-a rezumat doar la ameninţări futile. În consecinţă, James a primit rolul principal într-un film de serie B. Regizorul Nicholas Ray nu părea convins de abilitatea lui Dean, mult prea sensibil pentru gustul său, de a-l întruchipa pe Jim Stark. Personajul din Rebel fără cauză fusese conceput ca o variaţiune pe şablonul Marlon Brando în The Wild One. Ray greşea şi, în cele din urmă, tocmai sensibilitatea lui Dean a transformat această peliculă într-un manifest al noii generaţii. Relaţia lui Jim Stark cu părinţii săi era una de respingere a acelor valori pe care le considera datate şi, în acelaşi timp, de dependenţă emoţională. Numai James Dean, cu background-ul său, putea să dea personajului această dublă valenţă fără a-i ştirbi din credibilitate. Şi a reuşit.

Oricât de ciudat ar părea astăzi, Dean nu a avut noroc în dragoste. Pier Angeli, marea lui iubire, era catolică, iar James departe de ginerele ideal - era ciudat, participa la curse de maşini, avea motocicletă, era protestant şi nu voia să se însoare. Jack Warner, care nu dorea ca idolul puştoaicelor să fie însurat şi care îi trecuse deja cu vederea tendinţele bisexuale, a reuşit să-i despartă. Dean nu avea să-şi mai revină şi George Stevens, regizorul peliculei Giant a fost un soi de "ciuca bătăilor".

Mai puţin dispus să joace rolul de părinte (spre deosebire de Kazan care o făcuse cu convingere, sau Ray, care se amuza pe tema asta) şi hotărât să păstreze disciplina pe platou, Stevens se încontra cu Dean aproape zilnic. Şi niciodată nu câştiga. Jimmy, deprimat, se închidea în rulotă zile întregi. Iar filmările stagnau. Dar personajul îl atrăgea, din nou un outsider. De această dată obiectul urii/dorinţei sale nu era familia, ci o femeie căsătorită cu un altul. Momentul se potrivea de minune. Dean a simţit că pelicula este o ocazie perfectă pentru a-şi exterioriza sentimentele. A reuşit un personaj oarecum infam, dar în continuare fascinant. La fel cum procedase cu Massey, Dean a făcut tot posibilul ca Rock Hudson, rivalul din film, să-l deteste. Prin urmare, înfruntările de pe ecran erau cât se poate de reale. Şi continuau şi în pauze...

La moartea lui Dean, Rock Hudson a făcut o depresie puternică cauzată de vină şi ruşine ca şi cum el însuşi ar fi fost vinovat de nenorocire. La fel de şocaţi au fost Martin Landau, Natalie Wood, Sal Mineo, Elizabeth Taylor şi Dennis Hopper. Jack Warner a plâns ca un copil. Nu o dată acesta insistase ca Dean să renunţe la pasiunea pentru viteză şi aproape îl convinsese. 30 septembrie 1955 a fost singura dată când nu l-a ascultat. Cutremurător, cu numai două luni înainte, filmase o reclamă pro siguranţa pe autostradă: "Obişnuiam să zbor, îmi asumam tot soiul de riscuri inutile... Acum, când conduc pe autostradă, sunt extra grijuliu. Fiţi atenţi. Cine ştie, poate următoarea viaţă pe care o veţi salva, va fi a mea..."


What difference does it make?

James Dean a murit la 24 de ani, exact acum 50 de ani. Care i-ar fi fost însă soarta fără acel 30 septembrie? Avea oare dreptate Elia Kazan când nu vedea o carieră lungă pe motiv că nu era bine pregătit şi se baza mult prea mult pe instinct? Sau poate că farmecul său s-ar fi stins în timp? Mulţi susţin că Dean a trecut de la stadiul de idol al tinerilor la cel de legendă datorită morţii timpurii. Dar dacă ei se înşeală?

Poate ar fi jucat în Somebody Up There Likes Me - proiectul fusese pornit în 1955, cu Dean în rolul ce avea să-l facă faimos pe Paul Newman; aproape sigur i-ar fi "suflat" lui Newman rolul Brick Pollitt din Cat on a Hot Tin Roof, o continuare firească a lui Jim Stark. Cum nimeni nu-l poate vedea pe Dean imitându-l pe Cary Grant, probabil că s-ar fi amuzat teribil pe post de travestit în Some Like It Hot... "Nimeni nu este perfect", nu? Pentru o schimbare de aer, ar fi jucat într-un western, The Magnificent Seven, poate, cel mai probabil în rolul lui Steve McQueen; deşi îl considera pe Montgomery Clift cel mai mare actor în viaţă (alături de Brando), Dean ar fi vrut neapărat să joace cu Marilyn. Prin urmare, The Misfits, un titlu perfect... Ar fi refuzat probabil un rol în Dirty Dozen pentru că i s-ar fi părut propagandistic - s-ar fi înşelat... a href="http://agenda.liternet.ro/cronici/lastpictureshow.html">The Last Picture Show i-ar fi adus, în fine, primul Oscar pentru rolul Sam the Lion... Brando fiind excesiv de dificil, pesemne Dean l-ar fi înlocuit atât în Ultimo Tango a Parigi cât şi în Godfather - probabil că Oscar-ul nu l-ar fi ocolit, dar cui îi pasă? Cu siguranţă ar fi jucat într-un Cassavetes - poate Killing of a Chinese Bookie... Ar fi refuzat succesiv rolul din Jaws (Robert Shaw) şi din Marathon Man (Roy Scheider) şi n-ar fi regretat colaborarea cu Spielberg pentru că va fi simţit că acest geek va schimba, pentru totdeauna Şi nu musai în bine, cinema-ul... N-ar fi refuzat însă un rol în ultima capodoperă a lui Sergio Leone - Once Upon a Time in America; Un alt uber-geek e Quentin Tarantino, dar Reservoir Dogs e pe gustul lui Dean - ar fi fost, poate, un... Vic Vega mai bătrân... Tarantino nu s-ar fi lăsat cu una cu două şi l-ar mai fi filmat o dată - pentru scena de la Jack Rabbit Slims, unde Dean îi salută pe Travolta şi Uma. As himself... La apus de carieră, un ultim rol în Ocean's Eleven. Fan Sinatra, prieten cu Sammy Davis Jr, admirator al Rat Pack-ului, nici că se putea o alegere mai bună. Poate cu alt regizor... Bătrânul pro dornic să se retragă este chiar el... Dean se mai joacă o dată... Ultima dată.

The Eagles i-au dedicat un vers ce sună cam aşa: "Prea grăbit să trăiască, prea tânăr să moară". Unul din motivele pentru care e mai simplu să visezi decât să accepţi realitatea. Adică exact ceea ce am făcut până acum.
Come back to the five and dime, Jimmy Dean, Jimmy Dean...