Textul Nopţii furtunoase e binişor adaptat la concepţia regizorală, oarecum comprimat (spectacolul ţine cam o oră), favorizând dinamica scenică. Astfel lectura articolului junelui studinte în drept şi publicist este nu atât eliminată, cât înlocuită de un quasimonolog, garnisit cu elemente de pantomimă, al singurului personaj "nekabukizat". Căci, e cazul s-o spunem, personajele sunt costumate şi grimate ca atare, iar maniera interpretativă este o mixtură de kabuki oarecum şarjat, commedia dell'arte dacă nu şi o vagă nuanţă de parodie a "teatrului modern" pe care-l satiriza Stanislavski acum aproape un secol. De fapt impresia pregnantă e că vezi o reprezentaţie descrisă de Ilf şi Petrov. Cu mult mai multă substanţă, cu mult mai multă cultură teatrală şi cu haz mai rafinat.
Abundă efervescent ideile regizorale, unele meritând încercate şi într-o punere în scenă mai convenţională. De pildă Nae Ipingescu, nu doar trage cu ochiul, ci de-a dreptul ridică, discret totuşi, privirea, la coana Veta, ceea ce n-am văzut până acum, în ultima jumătate de veac. Ideea e, însă, logică precum oul lui Columb. Ce şi-o fi zis ipistatul, în sinea lui? "Dacă mocârţanul ăsta mătăhălos are loc în pat (secretul lui Polichinelle), şi-i numa sergent în guardia civică, eu, care-s ditamai locotenentu', de ce să nu-mi încerc norocul?". Totul sugerat dintr-o ocheadă, mai mult din limbajul trupului. Apoi, ne-am obişnuit să-l vedem pe Spiridon oropsit, luând scatoalce de la cine vrei şi cine nu vrei, singura care nu-l bruftuieşte (şi căreia îi face, în consecinţă, servicii din toată inima), fiind Ziţa. Acest clişeu devine, cu timpul, epuizat de semnificaţii. Ei, bine, Dan Vasile îl face... bufon. Raisoneurul subtil, naratorul implicit al poveşii taifunoase. Cu totul neostentativ, dar profesionist accentuat.
Astea ar fi ideile majore, structurale. Dar spectacolul e împănat cu efecte comice dintre care bănuieşti că cel puţin jumătate se vor fi născut spontan, din bucuria jocului, de-a lungul repetiţiilor: Discursul într-o portugheză oarecum bălmăjită, cu trimitere la telenovele, al lui Rică, la prima sa apariţie, conjugat cu replica lipită de afară "Şi eu sunt român", în preludiul deznodământului (replică ce spune în cod argotic-anecdotic mai mult decât o tiradă a textului original), apoi inserarea unui moment din Romeo şi Julieta (Ziţa simulează că ia otravă când vajnicii guarzi civici ajutaţi de bufonul Spiridon îl aduc legat pe maţe fripte să-l spintece şi alta nu), conjugarea mimării a două scene erotice, una aşteptată, Veta – Chiriac, alta cu totul inedită, Veta – Rică (sic!) şi câte şi mai câte. Să lăsăm publicului libertatea de a gusta spectacolul.
Un capitol special pentru ilustraţia muzicală, a trei sferturi din grupul Einueia (la spectacolul văzut, lipsea venezuelanul Juan Carlos). Inteligentă, ironică, ingenioasă, de perfectă acurateţe tehnică. Un singur exemplu: când în avanscenă grupul războinic îl culcă pe jos pe coate goale iar la arlechinul drept Veta suge, mimat, şipul cu otravă, Călin Torsan se ridică în picioare cu fluierul numărul-care-o-fi şi intonează ironic şi liric două măsuri din tema lui Angelo Badalmenti, din coloana sonoră a filmului lui Zefirelli. Unul din cele mai savurate momente ale spectacolului.
Ilinca Atanasiu ia caimacul aplauzelor în Veta. Drumul acestui personaj tratat zeci de ani cu ingratitudine a evoluat mereu de la turnura feminină dată de Valeria Seciu în spectacolul Soranei Coroamă, aici atingând un climax (relaţii nuanţate diferenţiat cu cel puţin 3 bărbaţi, dar strict nule cu soţul legal). Gabriela Crişu a fost o Ziţă mai accentuat japoneză, cu o pondere mai redusă în concepţia regizorală, Daniel Iancu un Jupân Dumitrache mai degrabă plat, Alexandru Gheorghiu i-a dat lui Nae Ipingescu doza de culoare ce-i lipsea, Gabriel Răuţă, în Chiriac, a jucat cu humor. Alin Teglas a nuanţat în Spiridon masca unui bufon aproape mitologic. Singurul personaj "civil", Rică, a avut în Ştefan Ruxanda un interpret cu aplomb şi haz subţire. Costumele şi machiajul Nataşei Andreska – în nota spectacolului.
Dacă e să nu ocolim părţile mai perfectibile, am remarca o doză limitată şi concentrată spre final a scenelor asamblate dinamic şi funcţional, cea citată fiind emblematică. La început mai ales, relaţia între personaje nu prea se vedea. Urmăream mai degrabă monologuri juxtapuse, de efect, dar care cam ratau efectul de închegare a tabloului scenic.
Spectacolul este produs de Compania Mică, în parteneriat cu Casa de Cultură Nicolae Bălcescu şi cu sprijinul Cosmopolitan. Se joacă la Nottara şi la Green Hours.