Criticii de teatru bucureşteni (şi nu numai) au învăţat drumul Braşovului. Teatrul, cu sacrificii materiale evidente, a instaurat în programul său, de ani de zile, obiceiul de a-şi verifica, prin evaluări, mai toate producţiile. Astfel, trupa se vede acum analizată, munca sa confirmată sau aspru criticată. Este o deschidere constantă spre opinia exprimată de spectatorii specializaţi, dincolo de aplauzele unui public care poate ceda impresiilor de moment. Doar o trupă formată din profesionişti adevăraţi îşi ia un asemenea risc. Iar trupa braşoveană chiar aşa şi este.
Cea mai recentă întâlnire dintre trupă şi critici s-a desfăşurat sub semnul lui Shakespeare şi al său Vis al unei nopţi de vară, piesă considerată de regizorul Dominic Dembinski drept “o analiză dramatică a principiului vital”, care presupune naştere, moarte, sex, fantasmă, iluzie, minciună, adevăr, poezie, putere şi... comic. Regizorul a luat pieptiş edificiul mental ce şi l-a construit şi în prima parte a montării sale, cu seriozitate, din când în când, şugubeaţă, încearcă să-şi demonstreze spusele. Muzica lui George Marcu şi costumele lui Cătălin Ionescu Arbore îl sprijină în demersul său, deşi, personal, nu mi s-a părut prea convingător. Nu cred că textul shakespearian poate fi modelat pentru o demonstraţie capitală ca aceasta decât lăsând deoparte ceea ce anunţa magia părţii următoare. Bănuiesc că, în fapt, şi regizorul a realizat neadecvarea şi atunci când eroii au fost trimişi de Shakespeare în pădurea cu spiriduşi, elfi, în imperiul Titaniei şi al lui Oberon - a schimbat complet registrul, tonul, stilul, ritmul.
Doar Tezeu al lui Mircea Andreescu anunţase întrucâtva izbucnirea de grotesc din partea secundă a spectacolului, însă cu fineţe, în aceeaşi nuanţă cu cea păstrată de Virginia Itta Marcu în mijlocul dezlănţuirii generale. Mai truculent decât restul meşteşugarilor, personajul Bottom a fost mereu prilej de izbânzi pentru interpreţi. Victor Rebengiuc făcea din el, acum câteva stagiuni, o adevărată bijuterie interpretativă. În spectacolul lui Dominic Dembinski, Bottom devine, de la un moment dat încolo, aproape personaj principal. Îmbrăcat ca un Trigorin sau Serebreakov cehovian, Bottom-Dan Săndulescu domină grupul meşteşugarilor iniţial prin ifosul ţinutei, pentru ca apoi, costumat excentric, să-şi asume bună parte din spectacol cântând, dansând, flirtând, zăpăcindu-se şi zăpăcindu-ne. Interferenţa de vise şi coşmaruri obţinute prin încurcături magice au în Puck un mânuitor dezabuzat. Nu mai este rudă cu Ariel, ci cu Prospero pensionat ce-l ascultă plictisit pe Oberon. Mihai Bica şi Puck al său au fost înălţaţi de regizor într-un plan de unde privesc condescendent vânzoleala iubirilor, nunţilor, încurcăturilor. Când Puck era Cupidon, un Cupidon paşnic, nici el zburdalnic, adus de regizor şi el în scenă, mai era interesat de cele lumeşti. Acum îşi plimbă sumbru morga plictisită. Datorită tânărului interpret Demis Muraru, nou-venit în trupa braşoveană, Oberon este o prezenţă scenică umanizată, n-are furii răzbunătoare şi întoarceri spectaculoase de atitudine. Parcă, în ultimă instanţă, forţa lui stă în înţelegere, ca să nu-i spunem chiar înţelepciune.
Grupul tinerilor îndrăgostiţi e activ şi colorat, cei patru fiind dintre actorii talentaţi ai trupei. Ei au fost Sabin Popescu şi Marius Cordoş, Vlad Jipa şi Bianca Zurowski, cea din urmă cu un plus de umor atins de aripa tristeţii. Dreptu-i că şi rolul este mai generos. Decorul cu trape, capace, râuri, floricele, cu o cortină (perdea) transparentă, ce se ridică şi se lasă pentru a sublinia momente mi-a amintit prea mult alte creaţii scenografice purtând altă semnătură decât Ionescu Arbore. Oricum, spectacolul degajă o veselie acceptată cu plăcere de public, pregătindu-se, sperăm, pentru o serie lungă de reprezentaţii.