Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Salinger a murit acum 50 de ani. Sau nu


Observator Cultural, februarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Jerome David Salinger a fugit. Practic, în 1953 şi-a părăsit apartamentul din Manhattan - Manhattanul despre care a continuat să scrie, în poveştile familiei Glass - şi s-a mutat pe o proprietate de 90 de acri (cît va fi însemnînd asta în metri pătraţi) dintr-un tîrguşor de care, dacă n-ar fi fost el, n-ar fi auzit decît locuitorii lui şi rudele lor. Cum a ajuns tînărul care se lăuda la universitate cu talentul literar (să ne-nţelegem, umbla prin campusul din Collegeville anunţînd că el va scrie Marele Roman American) şi-i scria epistole redactorului-şef al unei reviste de proză să-i ceară editorului lui să-i scoată fotografia de pe coperta a patra a propriilor cărţi, iar agentului literar - să ardă orice scrisoare de la fani? Să construiască apoi un gard cît casa, pentru ca liceenii din tîrg, care, în loc de un articol în ziarul şcolii, au "profitat" de el pentru un întreg material editorial, să nu mai ajungă în apropiere? Sau, mai tîrziu, să-l dea în judecată pe un critic, căruia îi refuzase propunerea de a colabora pentru o biografie, ca acesta să nu poată folosi vreodată citate din corespondenţa lui? Salinger e scriitorul a cărui reputaţie se bazează nu pe cele patru cărţi publicate (toate traduse în româneşte la Polirom), ci pe un unic roman: De veghe în lanul de secară, aventurile adolescentului exmatriculat ("m-au zburat", "mi-au dat papucii") Holden Caulfield, povestite cu cinism şi pasiune de el însuşi. Salinger e scriitorul a cărui faimă literară a fost de mult întrecută de producţia de material ficţional din jurul misterului Cu ce se ocupă el acolo, în Cornish, New Hampshire?. Locuitorii din Cornish, New Hampshire, au avut parte, cel puţin, de distracţie: a nu spune care e casa lui Salinger devenise "conspiraţia orăşenească a secolului".

250.000 de cititori de engleză îl cumpără pe Holden Caulfield în fiecare an (şi 40.000 de români şi-au luat noua traducere, în ultimii cinci ani) - fiindcă De veghe... face parte din ritualul de trecere spre o altă vîrstă, ca prima bere pe care o bei pe-ascuns de părinţi. Părinţi care, în lumea ficţională a lui Salinger, sînt a figure of speech, fără a avea practic dreptul la cuvînt: în nici unul dintre textele publicate ale scriitorului, părinţii Caulfield - ai lui Holden şi Vincent - sau cuplul de artişti de vodevil Les şi Bessie Glass nu-şi fac auzită vocea, sînt caracterizaţi exclusiv - şi critic - din perspectiva odraslelor. Odrasle - doi Caulfield, şapte Glass - pe care Salinger le adoră, le construieşte biografii mitice, le creditează.

Prima frază din De veghe în lanul de secară (geniala traducere a titlului le aparţine Catincăi Ralea şi lui Lucian Bratu, autorii primei versiuni româneşti, publicată în 1964) e un ecou în timp şi spaţiu al unei alte remarcabile deschideri romaneşti - debutul Aventurilor lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain. O frază de deschidere la fel de catchy precum cea despre nefericirea singulară a familiilor din Anna Karenina. Criticul britanic John Mullan (care, altminteri, e specialist în secolul XVIII) a fost cel care a aplicat scriiturii lui Salinger un termen provenind din teoria formalistă rusă şi reşapat de David Lodge: skaz (din skazat, a spune), exploatare a stilului oral, dialectal sau de argou, fără utilizarea semnelor citării, ca mod de caracterizare a unui personaj. Iar Salinger foloseşte acest skaz adolescentin pe spaţii largi şi exclusiv, cu un excelent, unic simţ muzical, transformînd pagina într-o partitură, cu acutele marcate prin italice, cu obsesii pentru anumite cuvinte (phony şi goddam în De veghe...) ce ritmează frazele.

Faima lui J.D. Salinger se datorează nu doar stilului său, ci şi felului în care şi-a transformat textele în hîrtia de turnesol a dramelor şi căutărilor unei generaţii - cea cinică şi fără idealuri de după Al Doilea Război Mondial, pentru care sinucigaşul Seymour din O zi desăvîrşită pentru peştii-banană, cel care se plîngea că "Toată lumea conspiră să mă facă fericit" (Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului), e modelul prin excelenţă. Totul e acolo, în viaţa copiilor Glass, in nuce, şi atracţia pentru religiile orientale, şi psihanaliza care ocupă teren în existenţa socială, şi groaza de convenţii, şi lipsa de speranţă, şi dispreţul, şi curajul. Iar marea întrebare, pe care căutătorii de comori printre manuscrisele lui secrete aproape că nici nu şi-o pun, e în ce măsură, cum a evoluat scriitura lui Salinger, în ce măsură, cum a traversat familia Glass (căci se pare că despre ea a continuat să scrie) societatea americană a ultimelor patru decenii. Cum a manevrat amestecul de ficţiune şi biografie ce-i defineşte opera un scriitor care a renunţat, în mare parte, la propria biografie şi la chiar lumea ale cărei ritmuri muzicale le asculta şi transforma în literatură.


Cinci lucruri pe care le ştiaţi despre Salinger etc.

1. Prima lui povestire - mai apoi dezvoltată ca un capitol din De veghe...- a fost acceptată de New Yorker în 1941, după care revista şi-a bătut singură toate recordurile, amînînd publicarea timp de cinci ani, de frică să nu le dea idei tinerilor.

2. Cu toate acestea, următorul redactor-şef de la New Yorker i-a devenit atît de bun prieten, încît Salinger i-a dedicat Franny şi Zooey. William Shawn a fost şi una dintre puţinele persoane cu care scriitorul a continuat să se întîlnească după retragerea la Cornish. Shawn era agorafobic.

3. Cu excepţia lui Hapworth 16, 1924 (1965), toate celelalte 21 de povestiri ale lui Salinger nepublicate în volum datează dinaintea romanului De veghe în lanul de secară, apărînd în reviste între 1940 şi 1948. Tematica unora dintre ele aruncă o lumină nouă asupra scriitorului, căci sînt singurele texte în care Salinger abordează direct Războiul Mondial. O altă povestire - Blue Melody - vorbeşte (atipic pentru restul scrierilor lui publicate) despre segregare rasială / rasism.

4. În februarie 1981, Mark Chapman, asasinul lui John Lennon (în decembrie 1980), a trimis o scrisoare ziarului New York Times, în care îndemna pe toată lumea să citească De veghe în lanul de secară, "o carte cu multe răspunsuri" (şi pe care o avea la el la momentul crimei). Chapman a pledat iniţial nevinovat din raţiuni de sănătate mintală, iar apoi s-a răzgîndit fiindcă Dumnezeu i-a zis s-o facă...

5. Holden Caulfield şi numeroasa familie Glass au devenit modele ale rock'n'roll-ului şi ale muzicii rebele în general: Guns N' Roses au o melodie intitulată Catcher in the Rye, Green Day cîntă despre Who Wrote Holden Caulfield, iar A Scissors - Hey Franny, It's Zooey. Etc. Conform unei statistici neoficiale, personajele lui Salinger sînt cele mai citate în cultura pop americană din anii 1960 încoace. Robert McCrum, de la The Observer, încearcă să ghicească cine-i va lua locul lui Salinger ca "marele pustnic" al literelor americane. Thomas Pynchon (73 de ani) n-a mai fost fotografiat din anii '60 - de văzut, iarăşi nu l-a mai zărit nimeni de decenii, iar Harper Lee (84 de ani, autoarea lui Să ucizi o pasăre cîntătoare; ştiaţi că mai trăieşte?) refuză orice interviu prin note scrise de mînă. Poate că Salinger nu era atît de singur în dorinţa lui de a-şi trăi anonimatul.

"Şi dacă vreţi cu adevărat să aflaţi ce şi cum, presupun c-o să vreţi să ştiţi din capul locului unde m-am născut, cam ce copilărie nasoală am avut, cît de ocupaţi erau ai mei pînă să mă facă, toate aiurelile gen David Copperfield, dar, ca s-o zic pe-aia dreaptă, n-am nici un chef să intru-n chestii de-astea". (Fraza de deschidere din De veghe în lanul de secară, traducere de Cristian Ionescu, Polirom, 2005)

"Cred că, în general, Sofia Tolstoi era o femeie de o remarcabilă lipsă de inteligenţă - şi, mai mult, atomii mei sînt astfel dispuşi, încît să mă încline constituţional să cred că acolo unde-i fum, de obicei e marmeladă de zmeură şi, foarte rar, foc - dar cred cu tărie că în fiecare prozator din genul totul-sau-nimic se ascunde, în mare măsură, un androgin, sau unul în devenire. Cred că, dacă scriitorul chicoteşte în faţa masculilor care poartă fuste invizibile, o face în dauna lui proprie şi eternă." (Seymour: o prezentare, traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, 2002)

"Omul nu se schimbă chiar aşa de mult între zece şi douăzeci de ani - la drept vorbind, nici între zece şi optzeci. Nici acum nu poţi să-l iubeşti atît cît ai vrea pe un Iisus care, cel puţin după cît se spune, ar fi rostit şi ar fi făcut unele lucruri - şi ştii asta. Eşti structural incapabilă să-l iubeşti sau să-l înţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care răstoarnă mese. După cum eşti structural incapabilă să-l iubeşti sau să-l înţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care spune că o fiinţă omenească, orice fiinţă omenească - chiar şi un specimen ca profesorul Tupper - e mai presus, în ochii lui Dumnezeu, decît orice puişor plăpînd şi neajutorat din ilustratele de Paşti." (Franny şi Zooey, traducere de Mihaela Dumitrescu, Polirom, 2002)




1 comentariu

  • Uneori
    Miruna Runcan, 03.03.2010, 01:10

    Uneori , rar, un text al citarii mi se pare, instantaneu, mai important decit toate cartile pe care le-am citit in ultimii zece ani. Uneori, o simpla ridicare admirativa de mina e mai revelatorie decit o mie de pagini de exegeze, sa sa nu mai vorbesc de prasa.................... cotidiana. Uneori estei exact in locul scris. Sau esti exact locul. Si ceea ce a fost scris. Ca acuma, cind citesc asta.

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Salinger, subconştientul meu imaginar, Marcel Corniş-Pop


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer