Există genuri muzicale care îmbătrînesc mai frumos decît altele. Într-o anumită măsură, muzica metal, muzica electronică, muzica disco / pop se ridează destul de uşor, le cade faţa, li se subţiază buzele, odată cu trecerea anilor. La un album metal poţi să afirmi cu o probabilitate destul de mare în ce decadă a fost produs / compus, fără a şti măcar cine cîntă. Sînt genuri muzicale puternic determinate de progresul tehnic, atît al instrumentelor, cît şi al infrastructurii de producţie. Şi chiar de vîrsta muzicanţilor - ultima dată cînd l-am văzut pe Ian Gillan îşi dădea suflul pe scenă, iar Udo Dirkschneider, rotofei şi sufocat în denim şi chingi de piele lucioasă, pare un bătrînel pervers încercînd să-l imite pe Rob Halford de la Judas Priest. Ozzy Osbourne nu se mai mişcă de lîngă microfon în concerte şi foloseşte o mulţime de efecte de distragere a atenţiei, să nu-i remarce lumea lipsa de mobilitate. Membrii Limp Bizkit, la aproape 40 de ani, mai încearcă încă să se identifice cu problemele adolescenţilor, căci altă şansă la succes nu au. Poate cei de la Motörhead par neafectaţi de trecerea timpului, dar asta mai degrabă pentru că au părut găunoşi de la bun început. Nu mai insist cu exemple din celelalte genuri pomenite.
În blues-rock-ul practicat de englezii Ten Years After nu există probleme de genul ăsta. Genuri ca blues, jazz, folk nu au vîrstă, ethos-ul şi sound-ul nu le sînt afectate de timp, de vîrsta artiştilor, de tehnicile de înregistrare. În plus, în Anglia parcă timpul trece altfel. Ascultaţi-i pe Ten Years After la Woodstock, acum 40 de ani. Apoi ascultaţi-i pe DVD-ul înregistrat la Fiesta City, ori pe albumul Evolution din 2008. Apoi la Bucureşti, pe 22 februarie 2010. În primul rînd, să-i ascultaţi, mai degrabă decît să-i priviţi. La privire, vîrsta nu poate fi ascunsă, dar la sound-ul muzicii, abia dacă se sesizează o răguşeală (metaforic vorbind, căci noua voce a grupului, Joe Gooch, e cu 30 de ani mai tînără decît colegii săi de trupă). A nu se înţelege că recomand să se stea cu spatele la concert, ci că, estimez, nu se va resimţi senzaţia de inadecvare de la ultimele concerte Saxon, Accept ori Ozzy (mi-e groază să mă gîndesc la recent anunţatul nou turneu al Tinei Turner). Oricum, nici cu vocalul-chitarist original al trupei, Alvin Lee (acum trecut de 65 de ani), nu mi-ar fi ruşine - maestrul chitarei plîngăcioase şi autorul "blues-ului blues-urilor" (piesa The Bluest Blues) e activ bine mersi, şi în 2007 a scos un album proaspăt, Saguitar.
Muzica celor de la Ten Years After nu se limitează totuşi la blues, cel puţin nu la sensul popular al muzicii de inimă albastră care inspiră la dans clătinat. Trupa s-a născut sub zodia lui Elvis ("ten years after... Elvis"), iar rock'n'roll-ul (pînă la urmă o deviaţie a blues-ului) constituie un ingredient de fundaţie al grupului, adoptat de britanici în cadrul schimburilor culturale postbelice cu colonia americană. Poate aici se găseşte pricina pentru care grupul, după mai bine de 40 de ani de activitate, nu e teribil de popular (şi e cvasinecunoscut pe la noi): rock'n'roll-ul britanic a stat, încă de la origini, în umbra succesului noului val de rock britanic adus de Beatles sau Rolling Stones, mai puţin derivat şi cu identitate englezească mai puternică decît ce ofereau Ten Years After şi colegii de scenă.
Oricum, vremurile acelea au trecut şi, în măsura în care ultimul album, Evolution, e un indicator relevant, probabil la Bucureşti vom avea parte mai degrabă de blues decît de rock'n'roll, iar concertul se încadrează la "mai bine mai tîrziu decît niciodată", căci - susţin fanii pursînge ai grupului - cine nu i-a văzut pe Ten Years After cu Alvin Lee la chitară (plus voce) nu a văzut ce înseamnă cu adevărat Ten Years After. Cu această rezervă, concertul rămîne unul dintre cele mai importante ale anului 2010, pe teritoriul românesc.