Spider-Man 2

Spider-Man 2; regia: Sam Raimi; scenariul: Alvin Sargent; scenariul original: Alfred Gough & Miles Millar şi Michael Chabon; realizat de: Columbia Pictures; 127 minute; cu: Tobey Maguire, Kirsten Dunst, Alfred Molina, James Franco, J.K. Simmons

(**1/2 / *****)

Nu întâmplător, m-am dus la Spider-Man 2 după ce-am văzut The Ladykillers. Sam Raimi e prieten cu năbădăioşii fraţi Coen, iar în anii '80 a împărţit un apartament cu ei, la fel ca şi cu cel mai bun prieten, Bruce Campbell şi cu actriţa Frances MacDormand. Surprinzător, pentru că între latura intelectual-sardonică sofisticată a filmelor fraţilor Coen şi cea pueril-maniacală a celor lui Raimi (urmăriţi, dacă nu mă credeţi, seria horror parodică Evil Dead), nu prea există nici un liant...

Dacă fraţii Coen au rămas fideli unui anumit gen de umor şi unui anumit fel de emoţie, Raimi se arată extrem de versatil: a creat seria horror sus-menţionată, western-ul memento Sergio Leone Mai iute ca moartea, drama (deseori, deşi parcă prea tras de păr comparată cu Fargo al fraţilor Coen) A Simple Plan, thriller-ul supranatural The Gift, serialele TV Xena şi Hercules. Dar, nu în ultimul rând, Raimi a rămas constant fidel benzilor desenate. Pasiunea sa pentru acestea reieşea dintr-un film pe care l-a făcut în 1990, Darkman, care propunea un erou total neobişnuit, un om de ştiinţă îndrăgostit atacat pe neaşteptate în laboratorul său de nişte gangsteri. Trăsăturile sale îl fac, probabil, cel mai original erou BD: faţă şi corp mutilate de arsuri oribile, acoperite de bandaje ponosite, peste care stă un palton negru à la dr. Jeckyll şi o pălărie neagră gen Freddy Krueger. Un erou nu chiar "justiţiar", întrucât nu doreşte decât o răzbunare în stil vechi împotriva celor ce l-au mutilat. O prezenţă ce aducea cu Fantoma de la operă şi orice alt erou de benzi desenate. Chiar genial, aş putea spune... Mai ales că Raimi ţesea o atmosferă ce amesteca în egală măsură horror şi love-story tragic, comic-books-uri şi western modern.

Comparat cu el, Spider-Man e o prezenţă minoră pe pânza ecranului, cu toate că a câştigat incontestabil la box-office. Dar ceea ce e de neînţeles este, până la urmă, de ce este atât de aspru judecat de publicul românesc. În limitele unui gen dat, Spider-Man 2 oferă aproape tot ce poate: un super-erou justiţiar care salvează lumea (oprirea trenului are o notă distinctivă), un personaj negativ excelent (Doc Ock, jucat de inepuizabilul Alfred Molina), o companioană pe măsură pentru eroul în cauză (o Kirsten Dunst superbă, deşi n-are şansa să escamoteze talentul său evident). Nu contează că Tobey Maguire trece prin cele mai triviale trepte în salvarea lumii, ci faptul că Raimi îl acompaniază cu stil: camera sa de filmat îl urmăreşte cu o mişcare extrem de cinetică peste blocuri, printre camioane, oferind o imagine excepţională, lucrată evident la milimetru de operatorul Bill Pope, acelaşi care l-a ajutat şi la Darkman, şi chiar pe fraţii Wachowski la Matrix. Iar cel mai bun rol al filmului vine, ca şi de la primul Spider-Man, de la J.K. Simmons, şeful lui Peter Parker, actor pe care fraţii Coen l-au "împrumutat" anul acesta de la Raimi pentru The Ladykillers. Şi, desigur, nu rataţi apariţia cameo a lui Bruce Campbell în rolul unui paznic de la teatru.

O cursă distractivă de 127 de minute, pentru cinefilii cât de cât înţelegători. Să ceri logică şi verosimilitate de la un film inspirat de BD e ca şi cum ai cere dialog şi consistenţă psihologică de la un horror. Spider-Man 2 nu e un film prost, e doar o problemă de concepţie...