Victor Ioan Frunză a montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti două spectacole după piese de Eugène Ionesco. Regizorul trece testul revenirii sale pe scena bucureşteană cu o medie bună, o combinaţie între nota maximă, pentru o Lecţie predată perfect şi o notă cu minus, pentru o Cântăreaţă cheală care trebuie să mai facă nişte vocalize.
Frunză a ales formula cu două spectacole despărţite de o pauză, după modelul Teatrului La Huchette din Paris, unde aceste piese sunt prezentate în tandem, de 53 de ani neîntrerupţi. Cântăreaţa cheală, în viziunea lui Victor Ioan Frunză, păstrează un respect nejustificat faţă de textul ionescian, iar spectacolului nu-i foloseşte această domolire a agresivităţii creative. Prima jumătate are un ritm foarte lent şi previzibil pentru cei care ştiu deja textul lui Ionesco, fiind sub miza pe care o presupune semnătura lui Victor Ioan Frunză, un regizor fin, ironic şi surprinzător.
Tonul mizanscenei este convenţional, iar costumele extravagante sau travestiul lui Bogdan Cotleţ, prin care se caută portiţe originale, nu asigură doza utilă de energie imaginativă. Virginia Mirea are o energie contaminantă şi nimeni nu poate ţine pasul cu ea. Producţia capătă consistenţă dramatică în a doua jumătate. Ritmul devine mai alert, iar din greutatea unui spectacol ţinut pe umeri de actriţă mai preia şi Dragoş Huluba, pompierul care dă foc atmosferei posomorâte, cu un recital de dicţie excelent executat. În prima parte, Victor Ioan Frunză lasă textul să facă legea în scenă. El preia controlul abia în repriza a doua, amplificând nivelul acţiunii şi ducând-o abil spre paroxism.
Convulsiei limbii, războiului ei defazat, cu sine însăşi, şi alterării comunicării îi ataşează acţiuni extreme, care culminează cu un final à la Tarantino, în care toată lumea omoară pe toată lumea. Frunză nu a găsit însă o nouă pistă originală, prin care s-o strecoare pe "cântăreaţă", cu tot cu decorul pop-art în care plasează personajele sau amprentele puternice pe care le lasă, sporadic, umorul său. Florin Dobrovici, Mirela Zeţa şi George Costin ajută ansamblul şi sunt foarte corect distribuiţi. O distribuire eronată este Bogdan Cotleţ, în dublu travesti, atât în Cântăreaţa cheală cât şi în Lecţia. Personajele lui sunt scheletice, fiind conturate superficial, deşi cele două roluri secundare au greutatea lor în intervenţie.
Parabola despre lipsa de comunicare, încorsetarea în convenţie şi critica clişeelor conversaţiei îi reuşeşte pe jumătate lui Victor Ioan Frunză, iar această Cântăreaţă cheală nu este foarte aproape de montarea-etalon a lui Tompa Gábor, de la Teatrul Naţional Lucian Blaga, din Cluj.
Cuvinte tăioase
Dar Victor Ioan Frunză recuperează rapid terenul pierdut cu Lecţia, o farsă tragică montată ireproşabil. Regizorul nu i-a mai aşezat pe spectatori în bănci, ca la montarea de acum câţiva ani de la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara, despre care s-a vorbit atât de laudativ, dar a construit un spectacol la fel de intens, despre care se va discuta foarte mult. Frunză duce tensiunea spre insuportabil, interzicând personajelor sale sentimentalismele ieftine şi reintroducând în scenă cruzimea.
Montarea lui se mulează impecabil pe convingerea lui Ionesco, care credea că psihologiei trebuie să i se dea o dimensiune metafizică. "Profesorul", jucat de George Costin, un actor puternic şi convingător, aproape la fel de bun ca Sorin Leoveanu, este adus în pragul disperării de un mix de senzaţii. Incapacitatea elevei sale de a înţelege teorii simple şi duioşia ei puternic sexuală îl determină pe profesor să facă saltul de la filologie la crimă cu uşurinţa cu care ar sări peste o baltă.
Limbajul este un instrument de tortură, prin care profesorul îşi frazează puterea absolută. După ce o domină pe elevă prin cuvinte tăioase, o face să tacă la fel de convingător şi cu lama cuţitului. Interpretarea lui George Costin este magnetică şi polarizează uşor toată atenţia spectatorilor. Nici Andreea Samson nu se lasă mai prejos, este la fel de impresionantă, în rolul elevei care nu-şi dă seama că naivitatea îi amplifică sexualitatea. Puritatea ei este ca o bombă programată să-i explodeze în buzunar.
Cu greu mai poţi vedea pe o scenă proiecţii video mai justificate ca în Lecţia. Personajele sunt filmate în timp real, din mai multe unghiuri, iar proiecţiile pe tabla din clasa improvizată aduc cinematograful pe scenă. Lecţia este o reuşită la toate capitolele, un thriller teatral cu un suspans excelent dozat, cu o imagistică vie, care îşi descoperă noi sensuri cu fiecare manipulare a reflectoarelor, şi cu doi tineri actori foarte talentaţi.