La primul concert susţinut de Jean Luc Ponty la Bucureşti, la Sala Palatului, au fost prezenţi aproximativ 1.800 de spectatori. Cei mai mulţi melomani veniţi la eveniment fac parte dintr-un grup de pasionaţi ai jazzului, care mai menţin încă senzaţia unui interes local pentru acest gen devenit, din păcate, tot mai exclusivist.
Departe de a depune armele, căci nu trebuie să uităm că aceşti oameni au în spate deja zeci de ani de viaţă în care, pentru o bandă de magnetofon sau un disc pe vinil cu muzica venită "de dincolo", erau în stare de sacrificii greu de imaginat de către tinerii de astăzi, ei bine, chiar şi aceşti dependenţi de swing ca stare de spirit încep, încet-încet, să obosească.
Trecând peste părul încărunţit de ceva vreme, bucuria lor de a veni în contact nemijlocit cu arta marilor muzicieni ai jazzului mondial cunoaşte un context social paradoxal. Pe de o parte, pentru ei, diferiţi organizatori perseverează în efortul de a aduce constant artişti de valoare internaţională pe scenele din România, dar pe de altă parte contextul cultural general face ca obiectul pasiunii lor să devină tot mai mult o ciudăţenie (mai ales pentru faptul că este complet lipsit de vulgaritate).
O lecţie a normalităţii
Prezent cu un grup de patru instrumentişti, William Lecomte - claviaturi şi pian, Guy Akwa Nsangue - chitară bas şi Pierre François Dufour - baterie, violonistul Jean Luc Ponty a oferit o lecţie a normalităţii. Am fost astfel în contact nu cu un proiect de conjunctură (în care, luaţi din paginile galbene ale muzicienilor profesionişti de jazz, se adună un grup de instrumentişti care execută perfect - cu strălucire chiar - un număr de standarde), ci cu un grup mai degrabă apropiat de estetica trupelor de rock.
Sunt muzicieni care cântă de mai mult timp împreună (excepţie făcând doar tânărul baterist) şi care îşi promovează propria muzică. Mai mult, în programul prezentat s-a simţit un efort depus în slujba originalităţii. Melodii inteligibile, expuse cu eleganţă şi convingere, dezvoltate apoi într-un travaliu improvizatoric odihnitor, neagresiv, fără ca nota de pasivitate să fie deranjantă.
Spectacolul nu a avut acea scânteie memorabilă, dar a avut un nivel general ridicat şi aşezat pe calităţi proprii acelei clase de muzicieni profesionişti pe care publicul se aştepta să o întâlnească. Din păcate, începem să descoperim şi la noi (şi, deşi ştiu că există explicaţii obiective, tot îmi pare rău să le constat), manifestări specifice laturii negative a consumerismului chiar şi la un public fidel sie însuşi, aşa cum a fost cel din seara concertului lui Jean Luc Ponty.
Starea de somnolenţă dată de efortul de peste zi de a face faţă unor situaţii parcă tot mai "interesante" îşi spunea cuvântul vizavi de reacţiile relativ palide ale publicului. Iar browsing-ul, răsfoiala, numiţi-o cum doriţi, a depăşit faza rezolvării corespondenţei pe telefon în balansul altminteri afişat al capului (determinat, desigur, de ritmul muzicii) şi a trecut la plecarea din sală înainte de finalul concertului (din fericire, a unui număr neglijabil de spectatori).
Să ne înţelegem. Jean Luc Ponty a făcut proba renumelui său, oferind deliciile unui stil personal situat în zona unui funk felin, asezonat în mod fericit cu incursiuni în new-age, irish-celtic pop, până la nelipsitele pasaje tumbao, ingredientul cubanez fiind aproape obligatoriu în discursul jazzistic actual. Problema cred că a fost mai degrabă una de uitare. Poate n-ar strica să apară o carte bună în care tinerii de astăzi să afle câte ceva din emoţiile fără de suflare ale primelor întâlniri cu muzicienii "de afară" din anii '90. Atunci, nimeni "nu se lămurea" şi pleca. Ci stăteam toţi. Minunaţi şi cu sufletul la gură. Formidabilă senzaţie!