Dacă n-ai mai fi... e un spectacol un pic mai altfel decît cele cu care şi-a obişnuit Teatrul Foarte Mic spectatorii. Pe un text al unui autor francez, Florian Zeller, regizoarea Carmen Lorand Veştemeanu a construit un spectacol, la rîndul său, foarte francez. Adică unul în care accentul cade pe replică bine spusă, pe situaţie, şi nu pe vizual, pe mişcare şi pe plastică, în nici un caz pe violenţă de limbaj. Aş zice că e foarte bine că se mai fac şi asemenea spectacole, de factură clasică, spectacole care pun în valoare textul şi actorii (nu trupa).
Textul porneşte de la o situaţie care, dramaturgic, funcţionează. Un scriitor moare într-un accident de maşină. Făcînd ordine printre lucrurile lui, soţia descoperă schiţele unei viitoare piese de teatru, din care, coroborînd conversaţii şi întîmplări din ultima perioadă a vieţii lor, deduce că soţul o înşela cu o actriţă tînără. Încearcă să afle adevărul: despre soţul ei, despre căsnicia lor, cîtă minciună a fost etc. Îşi conduce mica anchetă, îl chestionează pe prietenul cel mai bun al soţului, îşi cunoaşte "rivala", se chinuie, află o mulţime de lucruri, pe altele şi le imaginează. Dar adevărul, se poate el, oare, afla? De fapt, care adevăr? E acelaşi pentru toţi? Şi, în fond, care e miza? Are, pînă la urmă, vreo importanţă că Pierre fusese atras de o alta? Autorul e suficient de inteligent ca să nu răspundă şi să nu-i ofere soţiei nici o certitudine.
Nu e, desigur, un text cu mari ambiţii, dar e, totuşi, unul care îşi propune ceva mai mult decît radiografia unei "felii de viaţă" contemporană. Regizoarea (fostă Lucia în Cireşarii lui Blaier, dacă nu mă înşel, care a mai montat prin ţară în anii '80, dar nu în anii din urmă) a construit spectacolul ca o suită de scene, alternînd momentele de timp prezent cu cele din trecut, legate abil, în lipsa schimbărilor de decor, greu de făcut la Foarte Mic, prin cîte un detaliu semnificativ: paharul cu vin, de exemplu, pe care îl ţine în mînă Anne la sfîrşitul unui moment din trecut şi cu care apare, după iluminarea din nou a scenei, în momentul prezent. Nu e, desigur, o soluţie nouă, dar funcţionează bine. Jocul acesta e subliniat şi de luminile lui Iulian Bălţătescu şi de scenografia, sugestivă şi funcţională, a lui Adrian Cristea: scena, împărţită în trei spaţii de joc (salonul casei scriitorului, biroul lui din oraş, apartamentul actriţei), e acoperită cu o muşama albă imprimată cu nenumărate fotografii alb-negru ale personajelor; la fel, cutiile care delimitează biroul scriitorului sînt imprimate cu aceleaşi fotografii. Relaţiile dintre cele patru personaje (soţul, soţia, prietenul lor, actriţa tînără) sînt bine lucrate şi credibile. Situaţia scenică e, cum spuneam, credibilă, deşi replicile bărbaţilor mi s-au părut mai puţin fireşti. În rolul soţului, Mihai Dinvale pare a nu fi chiar în largul său, pare a nu intra cu totul în rol (mai ales în relaţia cu juna), deşi, cu experienţa pe care o are, tehnic vorbind, e greu să-i reproşezi ceva.
Adrian Titieni face eforturi să intre natural în pielea prietenului devotat şi loial tuturor. Dar rolul e destul de ingrat, şi actorul e nevoit, din păcate, să rostească multe replici anoste şi prea puţin ofertante. Ce salvează personajul lui e micul derapaj, începutul de curte pe care i-l face proaspetei văduve. Pe lîngă aceşti grei ai scenei, fără nici un complex, Sabrina Iaşchevici are, la ceea ce e aproape debutul său, cîteva apariţii delicioase. Intră perfect şi în rolul micii vampe seducătoare de bărbaţi coptuţi, şi în cel al puştoaicei serioase, stăpîne pe sine şi pe viaţa ei, ştie să fie ambiguă, şăgalnică. În rolul soţiei, Liliana Pană, o actriţă foarte înzestrată, are - în sfîrşit, aş spune - o partitură în care se poate desfăşura. Întreg jocul ei e convingător, curat şi precis. Schimbă o gamă întinsă de stări, de atitudini: ştie să fie şi tandră, şi furioasă, şi insinuantă, şi rugătoare, tulburată şi expansivă. O crezi şi cînd e bănuitoare, şi cînd, lovită, îi fuge pămîntul de sub picioare. E evidentă grija cu care şi-a construit relaţiile cu fiecare partener de joc.
Dincolo de mici inexactităţi (Liliana Pană nu poartă ciorapi, deşi e în ţinută de doliu, destul de elegantă, în timp ce Adrian Titieni poartă bluză de lînă cu mîneci lungi sub sacou), e un spectacol atent lucrat, cinstit, lipsit de stridenţe, care nu se pretinde altceva decît e. Şi care are, cred, două merite importante: de a fi descoperit o actriţă (am numit-o pe Sabrina Iaşchevici) şi de a-i fi oferit Lilianei Pană un rol frumos.