Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mansarde à Paris avec vue sur la mort

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un (alt) trio de legendă: Cojocaru, Afrim, Vişniec - Mansarde à Paris avec vue sur la mort - les detours de Cioran


martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce departe e teatrul ăsta, tocmai la Bruxelles. Şi nu ne descurcăm decât cu un GPS, aşa de neumblat de turişti e cartierul în care se află. Am revenit la Bruxelles după cinci ani plini ca să văd un spectacol de Afrim, trebuie să fii nebună să mergi numai pentru asta, mi-au zis unii, ce e atât de fascinant pentru tine la spectacolele lui Radu, m-au întrebat alţii. Ambelor tabere le-am zâmbit şi mi-am continuat călătoria spre ţara gaufrelor, a berilor şi a ploii.

Théâtre 140 e după colţ, e ca un garaj, ne spune patronul unui minimarket pe cale de închidere. Bate vântul printre clădirile din cărămidă roşie şi ne zgribulim cu gândul la dezmăţul de după. E doar a doua şi ultima mea seară la Bruxelles, unde barurile se deschid în stradă cu ocazia primăverii şi sunt 400 de soiuri de bere, nu-ţi ajunge un an să le încerci pe toate.

E plin de oameni în holul teatrului, dar suntem doar trei români. Sala, ca de cinematograf, ne înghite pe toţi, aşa gălăgioşi cum suntem: zeci de adolescenţi de liceu şi doamne şi domni (de) bine, e teatru doar. Cum sunt obişnuită, nu e "decât" al 13-lea spectacol regizat de Afrim pe care îl văd, actorii sunt deja pe scenă. O recunosc pe Elena Popa, draga de bunică din Plastilina şi mama curvă şi extrem de tristă din Lucia patinează. Mă simt un pic acasă, deşi în jurul meu miroase a parfumuri străine şi nu se vorbeşte gram de limbă cu diacritice.

Sincer, eram stresată de parcă era premiera mea. De public mi-e mereu frică pentru că spectacolul şi cum joacă actorii pe scenă depind foarte tare de reacţia lui. Dar erau majoritatea tineri şi la fiecare bucată de piele neascunsă de haine aplaudau şi se bucurau ca la bâlci, iar actorii îşi luau elan să fie şi mai buni, mereu mai buni, pentru că nu mai aveau scuza unui public pictat.

Nu ştiu de unde să apuc spectacolul ăsta. Nu mă regăsesc în personaje, nu vreau să mi le fac prietene, cum mi se întâmplă de obicei la celelalte spectacole orchestrate minunat de Radu Afrim. Şi totuşi... pe mormântul lui Cioran din Montparnasse sunt pietre şi bileţele şi noi îi lăsăm o cartelă de metrou cu călătorii expirate Romană-Unirii / Unirii-Romană şi un domn se apropie de noi, tineri români îndrăgostiţi de legende, şi ne spune că l-a cunoscut pe Cioran şi că era jovial şi pus pe şotii. Şi la Sibiu intru în curtea casei în care a stat cât a fost licean şi o doamnă mă priveşte blând din spatele unei ferestre cu perdea croşetată şi Cioran râde cu poftă, cu ridurile brăzdându-i faţa, când declară în singurul interviu înregistrat că era prieten cu groparul satului şi că juca fotbal cu cranii.

Cioran imaginat de Vişniec şi pus în scenă de Afrim e spectaculos interpretat de Constantin Cojocaru. L-am iubit în Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele şi am vrut să îl iau în braţe după ce l-am observat două ore pe "sfânta scândură" din Bruxelles. Nu am văzut în niciun spectacol de-al lui Afrim ca un singur actor să ţină toată scena. Şi totuşi, Constantin Cojocaru o face splendid şi îl vezi acolo în faţa ta transformându-se când în Cioran cel jovial, când în Cioran cel senil şi te gândeşti că aşa trebuie să fi fost şi cel mai mare filozof nihilist al secolului trecut.

Nu înţeleg de ce râdeţi, îmi vine să le spun celor din sală, e un text atât de trist, Cioran e senil şi oamenii ăştia îl venerează şi îi aduc cadouri şi trebuie să fie toţi un pic nebuni. Şi nu pricep de ce vă amuză că e acuzat de fascism şi că nu ştie cu cine trebuie să se pozeze şi că e în căutarea memoriei. Dar aveţi de fapt dreptate.

Afrim reuşeşte ca la orice text destul de trist şi plin de substraturi care mai de care mai serioase să te facă să pufneşti în râsul ăla amar. Cine e român să ridice mâna. Şi am picat în capcană şi am ridicat ca la şcoală mâna dreaptă, cu zâmbetul pe buze. Şi acum, ziceţi-mi, ce aţi făcut în ultimii 1.000 de ani? Şi braţul mi s-a frânt şi a căzut ca trăsnit pe lângă trup. E ceva cu textul ăsta plin de glumiţe amare şi cu montarea asta veselă cu iepuri, muzică de ţambal şi scandări pe ritmuri de Maria Tănase care îţi lasă un gust cumva sălciu.

L-am anihilat cu bere, multă bere, la o masă cu actorii. Cea mai bună bere din viaţa mea. Şi uite aşa, mansarda n-a mai avut vedere spre moarte, dar traseele lui Cioran le mai fac şi altă dată.




 Toate articolele despre Mansarde à Paris avec vue sur la mort


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cătălina Miciu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer