Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Remember

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Privirea, între oroare şi fascinaţie - Remember


martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Ştiu... în colivie l-aş închide pe Sir Aubrey, să îl admir ca pe o pasăre rară şi să fiu sigur că aşa nu i se va întîmpla nimic rău, niciodată." Iată cum cuvintele lui Răzvan Mazilu au cunoscut împlinirea prin Remember, spectacol regizat chiar de acesta la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara şi aflat în vizită la Odeon pe 16 martie 2010. Nu ştiu dacă în 2006, când dansatorul scria astfel despre personajul lui Mateiu în RetroVizoarele lui Alex. Leo Şerban, îşi imagina că va ajunge să îl întruchipeze el însuşi pe Sir Aubrey de Vere. Dacă spectacolul este un vis devenit realitate, bucuria este, cu siguranţă, la fel de mare atât pentru cei de pe scenă, cât şi pentru (cei mai mulţi dintre) spectatori. Cu precizarea, necesară şi poate dezarmantă, că, în mod paradoxal, a-l privi pe Aubrey întrupat este un act total de indiscreţie şi de lipsă de măsură.

A-l privi pe acela care trăieşte ferindu-se de expunere cu setea şi curiozitatea considerate în general benefice în receptarea unui act teatral nu înseamnă decât că nouă, spectatorilor, ne este reamintit în permanenţă faptul că suntem în inferioritate (chiar şi aceia care ne îmbrăcăm în mătăsuri albastru-închis şi ne încărcăm pleoapele cu fard albastru în seara cu pricina, într-o tentativă ridicolă şi teatrală de a fi mai aproape de "spiritul" personajului). Privind, suntem nişte voyeurişti vulgari care îşi imaginează că au tot dreptul să asiste la spectacolul unei auto-sacralizări realizate de protagonist prin frumuseţe şi mister.

Ca să ne asumăm vulgaritatea până la capăt, nu ne rămâne decât să comitem un alt sacrilegiu - să vorbim despre ceea ce am avut încumetarea să privim, să vorbim ca să constrastăm şi mai adânc cu tăcerea aristocratică şi tăinuitoare a lui Aubrey. Şi chiar este greu să nu vorbeşti despre strălucirea în care Răzvan Mazilu îşi învăluie personajul până şi atunci când acesta este palid şi acoperit de veşminte negre. Este greu să nu vorbeşti despre profunzimea cu care toţi cei implicaţi au tratat un fenomen ce poate trece atât de lesne drept superficial sau, cel puţin, dispensabil - fenomenul dandysmului.

Prima ipostază fidelă acestei estetici à rebours ne este înfăţişată chiar înainte de începutul propriu-zis al piesei: Aubrey, acoperit de incomensurabile perdele străvezii, se desfată, asemenea "frumoasei din pădurea adormită", într-un somn (probabil albastru?) încă netulburat pe deplin de intrarea în sală a spectatorilor barbari. Viziunea aceasta a androginului semănând mai mult a serafim, a arhanghel, cum spunea Mateiu Caragiale, dispare pentru a face loc realităţii naratorului, interpretat de Ion Rizea. Citatele despre dandysm din Baudelaire şi Proust îl invocă şi îl retransformă în prezenţă (ce-i drept, fantomatică) pe straniul lord cu care povestitorul legase prietenie. Vorbind despre el, naratorul îl simte fizic pe cel care se iveşte, cu subtilitate, dar şi cu viclenie, într-un halat stylish, aproape semănând cu un imens fluture bântuitor.

Decorurile se schimbă iar şi ne întâlnim pentru prima dată cu Aubrey de Vere în carne şi oase, altfel decât proiecţie imaginară, altfel decât duh frumos odihnindu-se. Fizicitatea sa capătă şi mai multă consistenţă prin hainele greoaie, dar niciodată împovărătoare, care îl definesc ca subiect inaccesibil. Când îşi poartă trena maiestuoasă cu morga unui semizeu, el îşi poartă prin faţa noastră şi numele [1], şi istoria ambiguă, alături de întregul arsenal de seducţie demonico-angelică pe care o posedă.

Proiecţiile video, semnate de artistul grec Dionisis Christofilogiannis, care a mai colaborat şi în alte ocazii cu coregraful român, reuşesc să capteze printr-un simţ artistic în perfect acord cu stilul decadentist aproape toate elementele definitorii ale filosofiei dandy: de la glamour şi frumuseţe clasică, imediat contrazisă însă de "mutaţiile" morbid-barbare, până la demonism şi descompunere lentă a cărnii. Toate ipostazele sunt susţinute de obiecte cu o înaltă valoare simbolică pentru orice dandy care are pretenţia că îşi trăieşte viaţa ca pe o desăvârşită operă de artă. Printre aceste fetişuri, regăsim oglinzi, lumânări, vopsele, pietre preţioase, blănuri, mătăsuri. Ele sunt expuse însă nu ca simple lucruri "frumoase" menite să impresioneze ochiul prin eleganţă, ci sunt introduse într-un spaţiu claustrant, sufocant, astfel că stârnesc mai degrabă un sentiment de respingere, fără a putea totuşi să te sustragi momentelor de o stranie graţie. Narcisism, ex-centricitate, splendoare, muţenie de Sfinx, beatitudine, goliciune - prin toate acestea, Christofilogiannis creează cât se poate de sugestiv un portret filmic al unui Aubrey de Vere la fel de autentic ca şi cel care apare pe scenă.

Răzvan Mazilu este în Remember într-o postură mai fragilă ca niciodată; prima dată când Mateiu îl zăreşte pe cel întruchipat de el, acesta se manifestă prin convulsii şi căderi în leşin. Chiar şi în scenele unde aerul regal pe care îl emană ar trebui să domine slăbiciunea care îl asaltează mereu, se resimt semnele unei vulnerabilităţi tăcute. O singură dată dă lordul glas neputinţelor sale - iar atunci, vocea îi tremură ca şi trupul slăbit, părând mai degrabă ecoul cine ştie căror glasuri din ape vrăjite: "E o stranie noapte. Asemenea nopţi sunt mai de temut ca beţia; vântul cald împrăştie friguri rele. Ai să vrei să mă aştepţi, nu-i aşa?"

Singurele cuvinte articulate pe care Aubrey i le adresează unui Mateiu contrariat sunt precedate de momentul cel mai curajos al show-ului: acela când păpuşa sulemenită se metamorfozează în "dănţuitoare". Chiar dacă îi lipseşte părul roşu care apărea la personajul din nuvelă în acest punct, aş îndrăzni să spun că travesti-ul imaginat de Mazilu este atât de original, încât depăşeşte ceea ce ne-am putea închipui doar citind relatarea mateină. Androginul traversează sala pe poante, într-un tutu negru, căruia îi accesorizează de data aceasta nu o blană roz de vulpe şi nici satinuri scumpe, ci o insolită pereche de cârje, căci "în orice nebunie există ceva măreţ şi o forţă în orice exces" (Baudelaire).

Cuvintele acestea descriu perfect scena şocantă (deşi cei familiarizaţi cu creaţia lui Răzvan Mazilu nu mai pot fi şocaţi chiar atât de uşor) - a-l vedea în cârje pe cel ornat mai devreme în haine luxoase nu înseamnă a asista la decăderea lui, ci la multiplicarea formelor măreţiei sale, pe care o poate trăi în acest fel, totodată sublim şi grotesc, numai cel ce a făcut pactul cu dandysmul. Amintind de durerile micuţei sirene, considerată "soră de suferinţă" de Adrian Leverkühn [2], un alt mare posedat al literaturii, această idee coregrafică ne trimite, într-adevăr, cu gândul la "picioarele acelea omeneşti, care dor" [3]. În orice caz, jocul prinţului decăzut (şi decadent!) cu aceste instrumente - însemne ale non-apartenenţei sale la niciunul dintre gradele normalităţii sau frumuseţii stabilite de canon - poate fi interpretat şi ca un extaz al aceluia care presimte moartea şi o învinge, temporar, printr-o ultimă izbucnire de energie sacră. Bacantă cu privirea îngrozită, Aubrey, pe care îl văzuserăm cuprins de toropeală şi de disoluţie, apare, în sfârşit, cât se poate de material într-un ultim dans total. După care dispare. Din trupul preţios ca acele şapte safire de Ceylan ce-i îngreunau degetele, nu rămâne decât un cadavru, excelent sugerat în proiecţiile video printr-o păpuşă înfiorătoare. Povestitorului îi rămâne ca amintire "panglica cu Sfinx pe care scrie Remember".

Odată ce figura lui Aubrey, dominatoare până atunci, iese fizic din scenă, personajul interpretat de Ion Rizea încheie povestea prin tâlcul ei esenţial, observabil însă şi în toate celelalte scene: tăinuirea. Actorul, deşi capabil de forţă de sugestie până la un anumit punct al piesei, nu reuşeşte totuşi să atingă perfecţiunea acelui calm care îl domină pe povestitorul nostalgic din nuvelă. Dacă până spre final replicile au fost destul de echilibrate, spre încheiere acesta pare excesiv de precipitat. Ceea ce merită însă lăudat în evoluţia lui Rizea este felul în care reuşeşte să creeze şi să menţină o chimie între el şi protagonistul atât de in-uman. Aşadar, în ciuda unor inaderenţe peste care nu am putut trece, nu-mi pot imagina un alt actor în acest rol, căci comunicarea verbală şi non-verbală dintre dansator şi actor funcţionează foarte bine.

Ultimele momente din Remember îl înfăţişează pe lord pentru ultima dată privirilor indiscrete ale spectatorilor într-o postură entuziasmantă. Departe de apele murdare în care a fost ucis, Sir Aubrey devine el însuşi un diamant superb în lipsa lui de viaţă, rotindu-se pe ritmurile ameţitoare ale Uverturii din Tannhäuser. Finalul acesta nu e deloc întâmplător - pasajul muzical din Wagner, aparent puternic contrastant cu sfârşitul tragic al personajului, sugerează, de fapt, măreţia pe care nici măcar moartea nu o poate răpi acelor "făpturi excepţionale, străine de omenire." Aubrey îşi învinge propria moarte pentru că el se bucură de gloria mântuitoare a aceluia care este amintit şi invocat. Pecetluirea sa în istorie este o victorie a Memoriei care ascultă de îndemnul sacru - Remember!

Colajul sonor realizat de Răzvan Mazilu (sound design-ul a fost asigurat de Vlaicu Golcea) este în toate momentele adecvat intenţiilor spectacolului, iar muzica e o forţă autonomă, ca şi în Block Bach, ea nefiind doar un auxiliar al mişcării. Muzica este cea care anunţă permanent moartea, dar în acelaşi timp o sfidează (vezi Marşul funebru din Amurgul zeilor), aşa cum face chiar personajul principal prin splendoarea sa imposibil de distrus pentru eternitate.

Remember este, fără îndoială, un spectacol seducător, dar care emană un alt tip de seducţie decât aceea care te îndeamnă, la teatru, să te apropii. Piesa este o adevărată operă de artă, una ce ne îndreptăţeşte pe deplin să folosim astfel de cuvinte mari chiar şi în 2010, însă frumuseţea acestui spectacol e, într-adevăr, asemenea frumuseţii unui dandy: copleşitoare, dar rece. Ca spectator, trăieşti tot timpul o oroare sacră, o teamă că vezi ce nu trebuie văzut. Există în luxul perfect al acestei montări ceva care gravează permanent distanţa dintre scenă şi sală. Dintre uman şi in-uman.

Un spectacol care "împrăştie friguri", dar nu dintre acelea rele, ci nişte friguri voluptoase ca acele şapte safire de Ceylan...


Note:

Sageata [1] Deşi acest citat e semnificativ mai degrabă pentru o înţelegere mai profundă a nuvelei şi nu neapărat a spectacolului, explicaţia dată de marele comparatist Cornel Mihai Ionescu în legătură cu numele lui Aubrey de Vere este prea frumos articulată pentru a nu fi menţionată aici: "Structura însăşi a numelui, care asociază în simetria lui specială prima şi una din ultimele litere ale alfabetului, exprimă o totalitate indeterminată printr-un exces de determinări şi sugerează o substituţie care uzurpă numele Tatălui, singurul care poate revendica acest caracter de totalitate: ("Eu sunt Alfa şi Omega..."). Numele vădeşte un straniu narcisism, întrucât "Vere" este cuprins aproape în întregime în sonoritatea speculară "Aubrey". El descrie astfel o circularitate letală, proprie oricărui narcisism, dar şi speciei aparte de indeterminare prin eternă reîntoarcere într-un spaţiu închis şi finit" (Cornel Mihai Ionescu - Palimpseste, Ediţia a II-a, Bucureşti: Cartea Românească, 2007, p. 104-105.
Sageata [2] Compozitor de geniu, personajul principal din amplul roman de maturitate al lui Thomas Mann, Doktor Faustus
Sageata [3] Thomas Mann - Doktor Faustus. Viaţa compozitorului Adrian Leverkühn povestită de un prieten. Trad. Eugen Barbu, Andrei Ion Deleanu. Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2005, p. 456.




 Toate articolele despre Remember


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Rafinament şi seducţie - Remember, Daniela Boboiciov Magiaru
 Cîrje pentru un dandy - Remember, Eugenia Anca Rotescu
 Lumea ca fenomen estetic - Remember, Gina Şerbănescu
 Dandysmul coregrafic - Remember, Gina Şerbănescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer