13, adică performanţă - Turneul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ la Bucureşti, 2010

S-ar putea ca proaspăt încheiatul turneu al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, pe scena de la Odeon, să fie cea mai amplă desfăşurare de forţe, în Capitală, a unui teatru din afara oraşului: 7 zile, 6 spectacole, 13 reprezentaţii (cu o excepţie, cîte 2 în fiecare seară, la orele 18.00 şi 21.00). Nu ştiu dacă efortul ţine de un loc în Guinness Book, dar, cu siguranţă, nu e la îndemîna oricui să joace atît de mult, într-o unitate scurtă de timp şi sub semnul unei emoţii speciale.

Dacă nu mă înşel, anteriorul boom nemţean s-a întîmplat acum vreo zece ani, pe scena de la Nottara, cu trei spectacole-lecţie: Livada de vişini al lui Igor Larin, Crima din strada Lourcine al lui Vlad Mugur şi Jucăria de vorbe al lui Alexandru Dabija. Turneul de acum funcţionează, evident, şi ca un act de verificare pentru directoratul lui Liviu Timuş, sosit la cîrma teatrului în 2006, după cei cinci ani de prăbuşire a companiei, produs al politicii PSD, via Cornel Nicoară. Nu trebuie uitat că, în 2001, cînd i-a fost luată conducerea, Corneliu Dan Borcia îşi adusese trupa pînă la statutul aproape unanim acceptat de cel mai bun teatru din România, nu trebuie uitată nici aura de legendă care înconjoară Teatrul Tineretului încă din anii '60, act irepetabil din fericire, aş zice, căci, totuşi, este vorba despre tipul de mit produs de micile relaxări strategice ale sistemului comunist. În orice caz, un teatru care şi-a început cariera cu un spectacol semnat de David Esrig (el însuşi un mit esenţial al scenei româneşti) - Vicleniile lui Scapin, 1958 - este supus unei evidente presiuni şi păstrat volens nolens în lumina reflectoarelor. Din acest punct de vedere, turnesolul scenei de la Odeon a funcţionat pozitiv, Liviu Timuş dovedind şi ca director necesara inteligenţă combinatorie repertorială şi de opţiune a componenţei trupei.

Ceea ce nu înseamnă că spectacolul Soldaţii, după Zalán Tibor, în regia lui Szabó K. Istvan, nu putea rămîne acasă. Începînd cu textul, povestea e aşezată sub semnul unui marcat déjà vu. Universul acoperit de ipocrizia mic-burgheză a nucleului de "lume bună" rurală trece prin trauma unei scurte agresări militare. Numai că Fruntaşul (Cezar Antal) pare cel puţin feldmareşalul Keitel la Compiègne. Aşa că rămînem doar cu înaltul limbaj al caietului de sală: "apariţia fruntaşului şi a celor doi răcani, sinecdocă a militarismului şi hiperbolă a făţărniciei şi mitocăniei". Totul e prea după reţetar, retorica personajelor mult peste puterile lor, minîndu-le credibilitatea, iar singurului care merita speculat ca noutate în sistem, Sara Klein (Ecaterina Hîţu), i se lasă doar fărîmăturile.

Din fericire, sprijinindu-se pe Isabela Neamţu şi Cezar Antal, dar şi pe textul lui Christopher Durang, Szabó K. István drege în bună măsură lucrurile în Rîs nervos. Paharul cu picătură chinezească de supravieţuire şi siguranţa exemplară a celor doi actori de a-şi conduce personajele psihotice în povestea hazliu-tragică, beckettiană (de unde şi titlul), începută într-un supermarket şi încheiată în reveriile unui azil, au efectul de public scontat. Cînd personajele intră, într-un fel sau altul, în relaţie, implicînd un anume tezism de sorginte stîngist-protestantă, se pierde uşor din credibilitate, fără a părăsi însă efectul.

Jucîndu-se de-a / cu Musset, Alexandru Dabija propune o altă jucărie de vorbe, mai franţuzită nu doar din cauza celebrului romantic, dar şi a unei imagerii de film din acelaşi areal, de prin anii '60. Totul e alb (o bucurie a ochiului scenografia lui Ioan Murariu!) pe cîmpul livingului lui Étienne (Victor Giurescu), căci pe dealurile posibile, de dincolo de fereastra de unde ne face cu ochiul chiar regizorul, înainte de spectacol, şi pe unde mai intră cîte cineva alunecînd de pe măgarul lui, culorile se schimbă după stările personajelor. Povestea lui Musset, punîndu-le în concurenţă pe religioasa Christine (Andreea Gavriliu) şi pe temperamentala Rosette (Isabela Neamţu), pentru decizia maritală a unui Philippe pierde-vară şi simpatic (Dragoş Ionescu), dar şi pe cei doi reverenzi alcoolizaţi pînă-n măduvă, Balthazar şi Blazius (Cezar Antal şi Tudor Tăbăcaru), e dublată de o galerie de meci erotic, mereu cu paharul de vin rubiniu în mînă, funcţionînd ca pachet de didascalii la vedere, ca narator detaşat, dacă vreţi, galerie belle époque constituită din Nora Covali, Ecaterina Hîţu, Cătălina Ieşanu şi Ionuţ Cucoară. E şi o ars amandi povestea aceasta a lui Dabija ("o femeie adoră ceea ce nu înţelege"), una soft şi fără sfîrşit (nu degeaba se învîrte necontenit ventilatorul cel mare deasupra caligramei scenice).

Oo!-le aceluiaşi, după Creangă, tot din familia Gepetto a meşterului Dabija provin. Ca să amorseze exploziile de umor, horbota pretinde o mare concentrare actoricească, vîrful demonstraţiei fiind, cred, arcuşul-coadă de cucoş manevrat de Cezar Antal. Aceeaşi funcţie o susţin creaţii de cuplu precum cele ale Cătălinei Ieşanu (Baba) şi Tudor Tăbăcaru (Moşu') ori Ionuţ Cucoară (Boieru') şi Daniel Beşleagă (Vizitiu'). Povestea începe cu Creaţia lumii de cuibare (citind "cui-bar" în franceză, am obţine un ecou motivat al Poveştii poveştilor) şi continuă cu nostalgia, adularea, consumarea, motivarea prin Oo (plural mai adecvat celui recomandat de DOOM - tot cu doi de o şi ăsta!; înapoi, deci, la Povestea poveştilor!). Alexandru Dabija demonstrează şi el, în definitiv, cît ghinion a avut Creangă de a nu se fi născut vecin cu Rabelais et Co.

Turneul nemţean s-a închis rotund, cum a şi început, în plină mitologie (urbană). Prima partitură i-a adus laolaltă pe Tankred Dorst şi pe Radu Afrim, în generarea unui spectacol straniu (ca orice mit), Herr Paul, prilejuind, poate, şi cele mai "tari" partituri actoriceşti pentru Lucreţia Mandric (Luise) şi Cezar Antal (Herr Paul), în primul rînd. Nici cu Iuliana Vîlsan lucrurile nu stau altfel, scenografia ei meritînd o analiză separată a unui exerciţiu baroc de o semantică ieşită din comun. Sîntem la un etaj superior, adică la acel nivel subpămîntean unde ajung vîrfurile rădăcinilor, într-o lume a gnomilor (vezi imaginea iniţială cu Paul şi Luise în patul minuscul, formator de deformare). La etajul unde trăieşte regnul animal împăiat şi memoria artelor (inclusiv a artei împăierii lui Lenin!), iar pe geam, dacă s-ar vedea, am da de Piaţa Engels şi de strategia dezvoltării comuniste. Oare pentru că, la început, la rădăcini, li s-a dat nume animalelor, acum, piaţa marxizantă de afară le pîndeşte cu luarea numelor? Act de care pot fi responsabili şi cuplul de investitori Helm (Matei Rotaru) / Schwarzbeck (Nora Covali), şi aiuritorul suflet de artist cu tentative de adaptare la realitate al lui Lilo (Isabela Neamţu), şi conservatorismul de orice culoare, sugerat de îndemnul lui Paul: "Duceţi-vă-ţi la teatru, sfînta scîndură v-aşteaptă!" (în Oo! e un moment din aceeaşi familie, încheiat cu apoteoza ironică a lui "Mult e dulce şi frumoasă"!). Căci "Paul povesteşte lumea"... şi în el, dar şi în opera-mpăiată, se vor înfige în final rădăcinile.

Adaptarea mitologiei urbane la însăşi urbea de baştină a Teatrului Tineretului a fost concluzia turneului, prin spectacolul Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ, operă a cuplului regizor-dramaturg Ana Mărgineanu-Peca Ştefan. Dacă, spre deosebire de varianta de la Baia Mare a proiectului Despre România, numai de bine, aici legenda nu are un caracter pregnant local, în schimb inventivitatea regizorală, probabil constrînsă şi de spaţiul redus, este explozivă, povestea mergînd pe patru planuri: unul la faţă de cortină, aşa-zicînd publicitar, celelalte trei realizate prin împărţirea scenei, "de comun acord" cu spectatorul, în trei apartamente de bloc, cu neveste plecate în Italia, artişti rataţi, femei depresive, droguri, exorcism (din fericire, nu Tanacu în viziunea lui Andrei Şerban), metehne birocratice, totul legat cu răbdare, transformat prin "cinci minute" de fantastic la poalele Pietricicăi şi minat, final, cu un caragialism intrinsec extraordinar. Fiecare instrument (încă o dată excelent decorul lui Ioan Murariu) şi fiecare actor sînt aici esenţiali pentru funcţionalitatea construcţiei: profesorul părăsit (Tudor Tăbăcaru), cu depozitul de vin la pet, agresat de ielele casei din ceasul cu cuc, coca de prăjitură ori hainele din şifonier, compozitorul ghinionist (Cezar Antal) şi nevasta lui de carieră desenată între isterie şi pragmatism de Ecaterina Hîţu, cuplul mamă văduvă-fiică în criză de adolescenţă (Nora Covali-Andrea Gavriliu), de un senzaţional dinamism (cu punct de vîrf transa provocată de drog a mamei), cărora li se adaugă Isabela Neamţu şi Dragoş Ionescu în roluri multiple şi copilul Teodora Andreea Răducă.

Cînd poveştile se adună, via elixirul de Piatra Neamţ, proful diabetic şi proaspăt cardiac zboară prin chiuvetă, morala şi succesul profesional cuceresc apartamentele vecine. După care scalpelul lui Caragiale din Două loturi, prins de mîna nu mai puţin ironică a regizorului şi a dramaturgului, taie orice portiţă de final previzibil, într-o suită de propuneri nu mai puţin miraculoase, de data aceasta pentru poetica actului scenic.

Aşadar, cu o vizibilitate pusă excelent la punct de secretarul literar al teatrului, Genţiana Ionescu (o nouă generaţie de oameni pasionaţi, ca şi la Timişoara şi în alte cîteva părţi, vine să vindece angoasa unei meserii pe care o credeam pe cale de dispariţie la începutul deceniului), cu o dăruire actoricească prin care 13 s-a transformat în număr norocos, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a provocat şapte zile miraculoase la Odeon.