Gopo, atribut - Premiile Gopo, 2010

În 2010, la Gala premiilor Gopo organizată de APFR, tinerica branşă a profesioniştilor din cinema-ul românesc se confruntă cu situaţia cel puţin bizară de a avea drept opţiune de vot, la categoria Cel mai bun film românesc, un film nominalizat deja, în cadrul premiilor César, la categoria (printre altele) Cel mai bun film franţuzesc. Adică o co-producţie franco-româno-belgiano-italienească, Le concert, în regia lui Radu Mihăileanu, care reuşeşte performanţa de a fi considerată, în acelaşi timp, atât majoritar franţuzească, cât şi majoritar românească şi care, aşadar, participă netulburată la două gale naţionale. Prin urmare, se impune o întrebare. Dacă francezii au considerat Le concert film francez tocmai bun de nominalizat la César, cum rămâne, atunci, cu premiile Gopo? Vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. Să zicem că filmul ar fi (fost) votat în draci, şi la ei şi la noi. Şi că ar fi câştigat (în final, victorios a ieşit Un prophète iar Le concert a "bătut" numai la categoriile sunet şi coloană sonoră). Prin urmare, în fişa de prezentare a filmului Le concert ar fi apărut ceva de genul:
César 2010 - Cel mai bun film francez al anului
Gopo 2010 - Cel mai bun film românesc al anului

Oricare dintre aceste două sintagme de mai sus implică aportul majoritar al respectivei ţări. Aştept matematicianul care-mi poate demonstra că un întreg poate fi format din două părţi de câte 50%+1.

Domnul Vlad Păunescu, coproducătorul român din partea Castel Film, a declarat că filmul are tot dreptul să fie nominalizat în ambele locuri, pentru că "modul de a calcula punctajele diferă şi că una n-o exclude pe alta". Păi să vedem ce e cu punctajul cu pricina în viziune românească... Conform Ordonaţei 39/2005, cunoscută şi drept Anexa 2 la Legea Cinematografiei şi unde se prezintă şi metoda de calcul, un film e românesc dacă obţine minim 65 de puncte dintr-un total de 100. Iar Castelul a calculat şi i-a ieşit 67 de puncte (scor validat de CNC - decizia cu pricina a "bătut" orice regulament intern Gopo şi a înăbuşit în faşă orice protest APFR), cu două peste minimul necesar. După cum urmează...

a) Autori:
Regizor - 15 p
Scenarist - 7 p
b) Producător - 15 p
c) Film produs majoritar în limba unei minorităţi naţionale cu respectarea tradiţiilor (aici e vorba de rusă) - 10 p
d) Actori roluri secundare - 5 p
e) Scenografie - 1 p
f) Costume - 1 p
g) Machiaj - 1 p
h) Alţi tehnicieni - 2 p
i) Zilieri - 2 p
j) Locaţii (min 50% în RO) - 4 p
k) Echipament tehnic - 4 p
TOTAL - 67 p

Sare-n ochi calitatea regizorului (în cazul nostru, acelaşi cu scenaristul). Cum nimeni nu a putut să-mi confirme / infirme dubla cetăţenie a lui Radu Mihăileanu (ştiam că renunţase la cea română), îi las cele 22 de puncte în pace. Dar ce te faci cu aliniatul c), potrivit căruia filmul ia 10 puncte pentru că e "produs în majoritar în limba unei minorităţi naţionale cu respectarea tradiţiilor (rusă)"? De fapt, formularea corectă din anexa 2 e "versiunea originală a fost realizată în limba unei minorităţi care trăieşte în România, dacă subiectul se referă la tradiţiile şi cultura respectivei minorităţi". Nicăieri cuvântul "majoritar", adăugat pentru a le închide gura celor care ştiu că-n film se vorbeşte şi franceză. În plus, potrivit listei cu minorităţi recunoscute de Guvernul României, nu există nicio comunitate rusă ci numai una a ruşilor-lipoveni care, e drept, vorbesc limba rusă cultă (cu niscai împrumuturi din turcă, tătară, etc.). Prin urmare, desfid pe oricine să-mi demonstreze că aventurile foştilor angajaţi ai Balşoiului (moscoviţi get-beget, aşa cum sunt ei prezentaţi în film) şi ale lăutarilor romi se referă, de fapt, la tradiţiile şi cultura ruşilor lipoveni. Prin urmare, bunul simţ ne împinge să tăiem frumuşel cele 10 puncte şi să reducem "scorul" la 57. Cu 8 mai puţin decât era minim nevoie.

În fine... În treacăt, mi se atrage atenţia că o discuţie similară Concertului a avut loc în 2003, când The Pianist al lui Polanski a fost nominalizat atât pentru Cel mai bun film la César-uri, cât şi pentru Cel mai bun film la Oscar-uri. Diferenţa majoră e că, în ceea ce priveşte regulamentul Academiei Americane de Film şi Televiziune, absolut orice film din lumea asta poate fi nominalizat la categoria respectivă (vezi cazurile Viskingar och rop / Strigăte şi şoapte, Il postino, La vita è bella sau Crouching Tiger, Hidden Dragon). Şi, mai mult decât atât, cei care au protestat atunci au fost francezii, apropo de nominalizarea César - cum să nominalizezi drept Cel mai bun film francez o producţie vorbită în limba engleză şi jucată de actori britanici, germani şi polonezi?

Ca orice lege din România, şi cea a cinematografiei e ambiguă şi aplicabilă în funcţie de context. Nimic nou sub soare... Şi n-ar trebui să mă deranjeze, doar că... mă deranjează. Mă deranjează faptul că, astfel, au rămas pe dinafară alte filme. Cele mai notabile absenţe, aşadar, sunt, ca un făcut, tocmai cele două filme de debut realizate independent de CNC - Pescuit sportiv (de departe cel mai ambiţios film al anului - filmat exclusiv din POV-urile celor trei personaje, debutul lui Adrian Sitaru în lungmetraj reprezintă un pariu curajos din punct de vedere stilistic şi, în consecinţă, merita promovat ceva mai bine de profesioniştii din domeniu) şi Francesca, în regia lui Bobby Păunescu. Vă propun un alt exerciţiu de imaginaţie. Să zicem că Francesca nu i-a convins mai deloc pe membrii juriului. Fie. Dar cu Pescuitul... ce-au avut? Adică au considerat că Sitaru a făcut o treabă excepţională la regie (deci nominalizare), că Adrian Titieni şi Maria Dinulescu sunt cât se poate de buni (alte nominalizări) şi că montajul nu-i tocmai ceva cu care să te ruşinezi (nominalizare, deci), dar că, filmul, în sine, nu-i cine ştie ce. Cum naiba se ajunge la o asemenea concluzie îmi scapă cu desăvârşire...

Şi astea nu-s singurele ciudăţenii din listă... De exemplu, două scenarii modeste precum Întâlniri încrucişateşi, respectiv, Cealaltă Irina, au primit votul juriului în defavoarea turului de forţă izbândit de Cristian Mungiu şi-ale sale Amintiri din Epoca de Aur, şi chiar a net superioarelor Călătoria lui Gruber sau Pescuit sportiv (marele "ţepuit" al nominalizărilor, cum ar spune cineva). Mergem mai departe... Îţi trebuie mult curaj să-i nominalizezi pe cei doi protagonişti ai unui film care trebuie văzut (de mai multe ori, chiar) pentru a fi crezut. Mă refer aici, desigur, la Valentin Popescu şi Olimpia Melinte, "eroii" isterico-pornografici din Cele ce plutesc- o fi vorba, de fapt, de o fină ironie? Un alt caraghioslâc se petrece la categoria Costume. Avem nominalizare pentru Poliţist, adjectiv (puteam să jur că Dragoş Bucur a venit cu puloverul ăla de-acasă), dar pentru Amintiri din Epoca de Aur ioc! Mai departe, nu-mi rămâne decât să remarc absenţa documentarului Dacia, dragostea mea de la categoria aferentă şi să recunosc că mă simt intrigată de cele două scurt-metraje Înainte şi după 22/12/1989, al lui Andrei Cohn, şi Zgomot alb, al lui Marius Pandele, de care până mai ieri nici n-am auzit. În fine, salut prezenţa "debutantului" Claudiu Mitcu la categoria Tânără speranţă, chit că tocmai a terminat cel de-al treilea documentar...

P.S.: Cu toate semnele de întrebare si sprâncenele aferente ridicate, pe data de 29 martie 2010 va avea totuşi loc cea de-a 4-a ediţie a premiilor industriei de film din România. Las la o parte problema ce ne doare pe tot mai mulţi dintre noi (mă refer aproape exclusiv la criticii şi jurnaliştii de cinema) - când ai o cinematografie dependentă de finanţarea de la stat şi lipsită de film de gen, "industrie" pare un cuvânt cam mare - şi încerc un singur pronostic, care sper să nu devină realitate...

Cel mai bun film: Le concert. Anul trecut, branşa a avut de ales, în principiu, între Boogie şi Restul e tăcere, adică între un film minimalist şi unul clasic. Au optat pentru cel din urmă, semn că specialiştii noştri sunt oarecum paraleli cu gusturile selecţionerilor, juriilor şi criticilor din festivalurile internaţionale. Anul acesta lupta se va da între Poliţistul lui Corneliu Porumboiu şi Ceaikovski-ul lui Mihăileanu - în ciuda premiilor, Katalin Varga a fost mult prea puţin văzut, iar Cea mai fericită fată din lume pleacă, din start, cu "şansa a treia" - deci între reprezentantul minimalismului dus la extrem şi cel al clasicismului îndesat cu polonicul. Aţi înţeles ideea...