Sleepy Hollow (Legenda călăreţului fără cap) este o peliculă care reînnoadă cu o tradiţie ocultată în vremea din urmă: aceea a horror-ului gotic. Tim Burton - cineast supradotat şi "excentric" - reuşeşte filmul său cel mai frumos, o fastuoasă descindere în fantasmele basmelor hrănită de gustul său pentru macabru şi miraculos...
Geneza
Inspirat de povestirea omonimă a lui Washington Irving, Legenda călăreţului fără cap istoriseşte sosirea în Sleepy Hollow - un cătun izolat din Noua Anglie - a unui poliţist (Johnny Depp) însărcinat cu rezolvarea mai multor cazuri misterioase de decapitare. Sîntem la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, prilej - pentru Burton - să facă din Ichabod Crane (personajul jucat de Depp) un individ bizar, împărţit schizoid între metodele unei Raţiuni ce vrea să explice tot şi pulsiunile unui Subconştient care-l leagă la ochi...
De fapt, scenaristul Andrew Kevin Walker (care a scris Se7en), la rîndul său bazîndu-se pe o idee a lui Kevin Yagher (machieurul / autor al celebrului "Freddy Krueger" din Nightmare on Elm Street) schimbase, încă din 1992, povestea iniţială a lui Washington Irving, făcînd din Crane un inspector de poliţie în locul unui învăţător. Timp de aproape opt ani, scenariul a fost ţinut "pe bară", ajungînd în cele din urmă la Paramount. Atunci cînd Tim Burton s-a arătat interesat de proiect, costul producţiei a sărit automat cu cîteva zeci de milioane de dolari... Atît Yagher, cît şi Burton vroiau un "look" anumit pentru filmul lor - un decor care să semene cu perspectivele artificiale ale filmelor "Hammer" (anii '50); pe lîngă impresia de studio, era necesară o anume imagine - şi aici, directorul Emmanuel Lubezki a avut ideea de a recurge la dubla impresiune a negativului pentru a obţine negruri foarte dense şi contraste puternice: culoarea era saturată pentru a se ajunge la un aspect aproape de alb/negru. În fine, s-a optat pentru turnarea filmului, în întregime, în Anglia - patria studiourilor Hammer şi a peliculelor cu Peter Cushing şi Christopher Lee. Iar pentru ca "the British touch" să fie completă, s-a apelat, în ultimă instanţă, la dramaturgul Tom Stoppard, care a finisat scenariul (deşi numele lui nu apare pe generic)!
Rezultatul este acest Sleepy Hollow XV - a 15-a ecranizare a legendarei povestiri, dacă punem la socoteală scurt- şi lungmetraje, inclusiv cele de televiziune.
...şi după
Filmul a fost un imens succes de critică în Franţa şi unul moderat, dar respectabil, în Statele Unite. (Este interesant că francezii nu s-au mai împărţit în funcţie de "nivelul" publicaţiilor, atît presa tip magazin - Première, Studio -, cît şi cea intelectualistă sau strict specializată - Cahiers du cinéma, Positif - salutînd, la unison, reuşita lui Tim Burton.)
Divergenţele între cronicari şi critici nu au avut în vedere calitatea filmului, ci apartenenţa lui la "un" gen; s-a vorbit, evident, de "melanj" - "specialitate" postmodernă -, "bravură stilistică" etc, dar au existat şi păreri aparte: astfel, Marie-Anne Guerin (de la Cahiers...) crede că descoperă referinţe explicite la Hitchcock (Foreign Correspondent), la Preminger (River of No Return) sau chiar la westernuri ("Sleepy Hollow este mai aproape de western decît de Moonfleet" - filmul lui Fritz Lang din 1955; în C.d.c. nr. 543/februarie 2000)...
Dintre criticii americani, cei mai generoşi cu Tim Burton au fost Mike Clark (de la USA Today), Glenn Kenny (Premiere), Peter Travers (Rolling Stone) şi Roger Ebert: cîte trei steluţe fiecare dintr-un maximum de patru; toţi ceilalţi i-au acordat cîte două - cu excepţia lui David Ansen de la Newsweek, care i-a dat una (adică "nerecomandat"!). Sondajul a fost efectuat pe un număr de 15 dintre cei mai reputaţi critici americani, reprezentînd publicaţii precum L.A. Weekly, Variety, The New York Times, The Wall Street Journal şi Time; filmul lui Burton a ieşit pe poziţia 44 din 100.
Cronica propriu-zisă
Johnny Depp compune unul din cele mai savuroase roluri din cariera sa în această flamboaiantă aventură gotică datorată lui Tim Burton (Beetlejuice, Edward Scissorhands, Ed Wood, Mars Attacks!). "Înarmat" cu o trusă de instrumente bizare de investigaţie, el purcede la rezolvarea misterioaselor crime din Sleepy Hollow, pe care folclorul local le atribuie "călăreţului fără cap"...
Filmul funcţionează perfect în mai multe registre: cel poliţist, cel horror, cel feeric şi cel romanţios. Primului îi corespunde ancheta efectuată de Ichabod Crane - care adună dovezile cu o aplicaţie amuzantă, imun la neîncrederea celor din jur; celui de-al doilea îi corespund episoadele repetate de descăpăţînări, care irump furtunos, mînate de furia ropotitoare a "călăreţului"; celui de-al treilea îi corespund visele-amintiri ale personajului principal, iar ultimului - idila tulburată de ezitări şi îndoieli dintre Ichabod şi Katrina Van Tassel (Christina Ricci), fiica unui bogătaş. Burton reuşeşte să lege toate aceste registre diferite într-un întreg orchestrat fără hiatusuri, în care decorul somptuos-întunecat al lui Rick Heinrichs - premiat cu Oscar - este un personaj de sine stătător.
Castingul este un alt atu al filmului. Burton a ales chipuri, ştiind bine că, într-o poveste în care capetele se rostogolesc una-două, este lucrul cel mai important - de la figura à la "contele" Dracula a "călăreţului" (Christopher Walken) şi pînă la frumuseţea stranie, dickensiană a Christinei Ricci sau la aceea rece, oarecum "cruelă" (DeVil...), a dnei Van Tassel, mama vitregă a Katrinei (Miranda Richardson). Ca-ntotdeauna, Burton se amuză rezervînd "cameo"-uri (scurte apariţii-clin d'oeil) actorilor săi fetiş: Martin Landau (Bela Lugosi în Ed Wood) este aici "victima" din pregeneric, în timp ce prezenţa lui Christopher Lee (în rolul unui judecător, de asemeni la-nceputul filmului) trebuie văzută mai curînd ca un omagiu adus de cinefilul Tim Burton acelor pelicule de groază, "marca Hammer", în care juca actorul britanic în anii '50...
Ritmat impecabil, lucrat cu o economie a scenelor care nu lasă loc nici unui timp mort, acest ultim film al lui Tim Burton este un splendid exemplu de cinema deopotrivă "popular" şi "de artă şi eseu" - unul din acele cazuri fericite (deşi rare) în care viziunea poetică a unui mare regizor poate seduce un public obişnuit cu "proza" peliculelor de serie.
Sense, Sensibility & Cinema (lectură opţională)
Ichabod Crane este "reflectorul" ciudatelor întîmplări din Sleepy Hollow. Un "reflector" care, dacă pierde adesea - mai ales la-nceput - busola numită "sense" (adică "raţiune") şi dacă cedează inevitabil - în cele din urmă - sirenei "sensibility", este totuşi singurul personaj al filmului care rămîne treaz - între două leşinuri de operetă şi trei vise-amintiri... Treaz însemnînd, în lumea marcată de superstiţii în care descinde, nu (doar) "cu capul pe umeri" - întreprindere dificilă, în Sleepy Hollow! -, ci şi "dez-vrăjit": el se trezeşte, la propriu, dintr-o dublă vrajă - aceea a Raţiunii care crede că poate explica totul şi aceea a Supranaturalului care crede că poate încifra totul.
Ichabod este omul-răscruce, care anunţă modernitatea printr-o nevroză... Subconştientul său este bîntuit, rînd pe rînd, de imagini idealizate ale Mamei (interpretate de Lisa Marie, soţia regizorului) şi de amintirea traumatizantă a Tatălui, care o bănuieşte de "vrăjitorie" şi o închide în sinistra "Fecioară de fier"; "vrăjile" Mamei revin în închipuirea sa într-o mizanscenă colorată feerică - vezi secvenţa stil carte de copii, în care Mama se roteşte în aer - în timp ce acţiunile Tatălui sînt văzute ca nişte scene de romanţ gotic, pragmatic-fioroase. Această dublă imagerie dă însăşi cheia întregului film şi "descifrează", totodată, personajul lui Ichabod. În linii mari, este vorba, pe de o parte, de un "savoir" empiric, masculin (latura manifestă, "Ich") şi, pe de alta, de unul intuitiv, feminin (partea refulată din"abode" - "sălaş", "cămin"); fascinant e faptul că - dincolo de această hermeneutică anagramatică - filmul poate fi văzut (şi) ca o variaţiune (implicînd alte personaje) a aceleiaşi teme schiţate mai sus... Dacă ne gîndim că Ichabod îşi cunoaşte sufletul-pereche (Katrina Van Tassel) atunci cînd aceasta este legată la ochi - vezi scena de la-nceput, cînd Crane intră în "căminul" Van Tassel şi este pipăit cu degetele, pe faţă, de Katrina jucînd baba-oarba - am putea interpreta această scenă inaugurală ca întîlnirea jumătăţii diurne, raţionale din Ichabod cu jumătatea sa nocturnă într-o oglindă. Katrina este aproape reîncarnarea Mamei sale - personajul care-l ajută pe Crane să se "dez-vrăjească" într-un mod paradoxal: văzînd nu doar dincolo de aparenţe, ci şi dincolo de "orbirea" dată de atotputernicia Raţiunii! Aceasta - şi încă un "detaliu" insistent: jucăria optică numită cardinalul din colivie...
Este un dar pe care Ichabod îl primeşte de la mama sa - un fel de "talisman" ludic, cerc avînd desenat, pe una din laturi, un cardinal (o pasăre), pe cealaltă, o colivie; atunci cînd roteşti iute cercul, îţi dă impresia că pasărea este chiar în colivie. Tim Burton focalizează în această iluzie optică esenţa însăşi a Cinematografului - ca şi cum povestea de sfîrşit de secol XVIII, scrisă la 1819, ar conţine, în sîmbure, ecranizarea ei o sută optzeci de ani mai tîrziu...