Citizen Kane al filmelor proaste - The Room

"Vedeţi că filmul a început de cîteva minute" - ne spune fata de la intrare. Ştiam. Să alergi prin Chinatown - după ce traficul din Londra te-a întîrziat deja jumătate de oră - nu-i lucru uşor, dacă vrei să nu se lase cu victime colaterale. "A fost sold out, aşa că s-ar putea să vă găsiţi greu locuri." Asta nu suna prea bine, dar dacă tot eram acolo şi aveam bilete, nu mai avea rost să dăm înapoi. Tragem aer în piept şi intrăm în sală. N-au trecut nici cinci minute, dar filmul e deja în mijlocul unei scene de sex, un soft porn cu o coloană sonoră gen Boyz II Men. Spectatorii huiduie. Unii dintre ei au părăsit sala în semn de protest. Alţii urlă la personaje, dîndu-le indicaţii: "Be a man, Johnny!". Spre sfîrşit încep să arunce cu floricele în ecran.

The Room (regia Tommy Wiseau) nu e un film nou. E din 2003. Nu e nici un film bun, ba dimpotrivă, a fost descris drept "Citizen Kane al filmelor proaste". Dar de doi ani rulează în cinematografele din Statele Unite şi Marea Britanie, iar în ianuarie 2010, la Londra, la Prince Charles Cinema, a fost sold out - mai ceva decât Avatar. Pentru că este atît de prost, încît oamenii se înghesuie să îl vadă şi pentru că la The Room eşti încurajat să urli replicile împreună cu personajele (iar dacă ai văzut măcar o dată filmul n-o să te poţi abţine), să fluieri, să huidui, să arunci cu obiecte în ecran. Este un film la care îţi laşi acasă bunul simţ şi te transformi, pentru două ore, într-un mîrlan de cinema. În jurul filmului The Room aproape că s-a ţesut o legendă. Actorul care interpretează personajul principal, Johnny, este chiar scenaristul şi regizorul filmului: Tommy Wiseau, un individ cu corp de culturist, păr lung de star rock optzecist, accent nedefinibil şi o faţă ale cărei trăsături l-ar recomanda pentru roluri de nebun ce locuieşte singur în pădure. De fapt, se spune că nimeni nu ştie de unde e sau cîţi ani are, nici măcar cei cîţiva actori din film - majoritatea aflaţi la primul sau al doilea rol din viaţa lor - sau echipa de pe platou. Tot legenda spune că Tommy a investit şase milioane de dolari în opera lui, bani care par să se fi evaporat atunci cînd te uiţi la decorurile de carton, decalajele de sunet, jocul actoricesc mizerabil sau scenariul plin de nonsensuri şi clişee.

Filmul a ajuns la jumătate. Johnny se hotărăşte să înregistreze convorbirile telefonice ale logodnicei lui. Pentru asta, cuplează un reportofon la telefon. În sală, oamenii încep să fredoneze coloana sonoră de la Mission Impossible. Cîteva minute mai tîrziu, cînd personajele masculine - îmbrăcate în costume - aruncă de la unul la altul o minge de fotbal, doi spectatori se ridică de la locurile lor şi încep să-i imite. Pentru că aproape toţi cei prezenţi la vizionare au văzut deja filmul cel puţin o dată, ştiu replicile şi acţiunea pe de rost şi au venit echipaţi cu recuzita necesară.

De la lansarea din 2003, The Room a rămas într-un binemeritat anonimat pînă acum cîţiva ani. Însă Tommy Wiseau şi-a dorit atît de mult ca oamenii să îi vadă filmul, încît a păstrat un panou publicitar enorm pe străzile Los Angeles-ului, timp de cinci ani (probabil că acolo s-au dus cei şase milioane de dolari). David Cross, un actor american de comedie, l-a remarcat, a văzut filmul şi şi-a dat seama că a pus mîna pe una dintre acele rarităţi cinematografice care sînt atît de proaste, dar atît de sincere şi în acelaşi timp pretenţioase, încît nu ai cum să nu le vezi pînă la capăt. Şi încă o dată. Şi încă o dată, pînă cînd ştii totul pe de rost şi te trezeşti urlînd în faţa ecranului, cum se făcea pe vremuri la The Rocky Horror Picture Show.

În mijlocul răcnetelor care vin din toate direcţiile, se ridică un "Şşşş" timid. În cîteva secunde, nimeni nu mai zice nimic. Toţi aşteaptă replica simbol a filmului, unul dintre cele mai delicioase momente ale jocului actoricesc marca Wiseau: "You are tearing me apaaaart, Liiiiisa!". Sala repetă la unison, apoi izbucneşte în aplauze.

Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi. Exisă Tommy Wiseau cu adevărat? Sau e la rîndul lui un personaj? Pentru că The Room aminteşte de o Cenuşăreasă stupidă, cu care prinţul s-a căsătorit ca să aibă de ce să rîdă cu prietenii lui la seara de poker. Probabil nu vom şti niciodată dacă povestea din spatele filmului este adevărată sau doar a fost născocită de cîteva minţi ce voiau să transforme o investiţie de cîteva mii de dolari într-un profit de zece ori mai mare. Ideea, de altfel, este simplă, dar genială: un film care speculează exact nevoia oamenilor de a abandona animalul social şi de a se manifesta zgomotos (nevoie refuzată de eticheta din cinematografe) şi care se sprijină doar pe o campanie de marketing eficientă, concentrată în jurul unui personaj fictiv excentric, bogat şi înconjurat de mister.

Johnny află că toată lumea l-a trădat, iar finalul acestei opere începe să se contureze cu pasiunea unei piese de Tennessee Williams (aşa cum ne anunţă trailer-ul filmului). Ca un adevărat erou tragic, Johnny trebuie să moară pentru dragoste. Dar mai sînt cîteva minute pînă la sfîrşit, aşa că începe prin a distruge casa. Aruncă televizorul pe geam. Sfîşie rochia roşie pe care i-o făcuse cadou adulterinei blonde. Geme, suferă şi se întreabă de ce. Pur întîmplător, cutia în care îşi ţine revolverul e chiar lîngă el. Să fie un indiciu de la soartă? În final, Johnny îşi zboară creierii în slow motion. În sală, oamenii aplaudă şi fluieră. "E mort?" - se întreabă celelalte personaje cînd îl descoperă prăvălit printre rafturi, şosete şi cearşafurile de pe pat. Probabil cantităţile de sînge fals din jurul capului nu sînt un indicator suficient. "Johnny, trezeşte-te!" - strigă toţi cu patetism. "Să-i dea cineva o aspirină!" - se aude din sală. Şi să ne dea şi nouă una.