"Privind în urmă, mă consider cu adevărat norocos că am reuşit să lucrez consecvent în ultimii 10 ani. În tinereţe migram de la un loc de muncă la altul, şi multă vreme am fost şomer. Din acest motiv înţeleg foarte bine fragilitatea unei poziţii sociale dobândite prin muncă."
În anul 1990, balonul de săpun în interiorul căruia plutea economia japoneză s-a spart. Repercusiunile crash-ului financiar au fost atât de puternice, încât japonezii au avut nevoie de 10 ani pentru a-şi reveni. Această perioadă de recesiune a devenit cunoscută sub numele de "deceniu pierdut". Disponibilizările în masă, falimentul unor companii importante şi neîncrederea în oficialităţi au contribuit la scăderea moralului populaţiei. În timp, industriile importante s-au confruntat cu probleme grave, toate cu excepţia cinematografiei. Desigur, o mare parte a acestui efect poate fi atribuită unor filme străine precum Titanic (1997, r. James Cameron), însă şi producţia internă se afla în ascensiune. Se poate spune că, datorită acestui boom, Kiyoshi Kurosawa a reuşit să se distanţeze în mod definitiv de producţiile de tip V-Cinema - filme softcore, yakuza, j-horror sau comedii burleşti low-budget.
Puţin interesat de studiile universitare, tânărului Kiyoshi îi este insuflată dragostea pentru cinema de către Shigehiko Hasumi, unul dintre cei mai importanţi critici de film japonezi, la acea vreme lector al Universităţii din Tokyo. Lucrările lui Hasumi în legătură cu operele lui Yasujiro Ozu, John Ford, Jean Renoir sau Godard au dominat critica de film a Japoniei anilor 1970-1980. Hasumi devine, de asemenea, promotorul central al post-structuralismului în contextul cultural nipon. Criticul susţine primele filme făcute de Takeshi Kitano şi ajută regizori precum Masayuki Suo (Shall we dance, 1996) şi Shinji Aoyama (Eureka, 2000) să-şi şlefuiască stilistica cinematografică. Cea mai mare influenţă, însă, o are asupra lui Kiyoshi Kurosawa.
Un element esenţial în comentarea cinematografiei lui Kurosawa îl reprezintă înţelegerea curentului filosofic care-i stă la bază. Apărut iniţial ca un răspuns antitetic dat structuralismului, post-structuralismul denunţa prezumţia necesităţii existenţei unui sistem de analiză clară. Respingerea existenţei unei forme / formule esenţiale porneşte din convingerea că toate produsele culturale sunt gândite, "alcătuite" şi, prin urmare, ele sunt artificiale. Adepţii acestui curent de gândire susţin, de asemenea, că noţiunea de "sine", ca o entitate singulară şi coerentă, este o construcţie fictivă, datorită existenţei unor fricţiuni de natură socială / economică de tip naţionalitate, sex, statut social, profesie, stare de sănătate etc.
4. Tôkyô sonata - 2008
În niciunul dintre filmele lui Kurosawa acest fapt nu este mai evident ca în Tôkyô sonata (2008), unde regizorul rupe "contractul social" al personajelor şi le determină să iasă din acel tip de monotonie cuminte, benefică, intens agreată de japonezi. "Toate familiile fericite sunt la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei", iar personajele din Tôkyô sonata nu reprezintă o excepţie. Portretizarea familiei Sasaki începe cu tatăl, care îşi pierde brusc slujba şi ascunde acest fapt de familia sa; apoi, mezinul familiei, Kenji, începe să ia pe furiş lecţii de pian, fratele mai mare, Takashi, în dorinţa de a-şi găsi un rost în viaţă decide să se înroleze în armata americană şi să plece în Irak; iar mama, Megumi, se zbate între dorinţa de libertate şi cea de a-şi ţine familia unită. Ruptura de început se amplifică, apoi se răspândeşte rapid şi în linişte, în interiorul familiei, ameninţând să le distrugă aparenta linişte şi să-i dezbine.
Din punctul de vedere al structurii cinematografice, filmul poate părea un punct de cotitură pentru Kurosawa: anxietatea gradată a personajelor, erupţia de comportament isteric spre finalul filmului, toate acestea sunt elemente fundamentate în realism, lipsite de vreo referinţă la fenomenele paranormale ce par să fi reprezentat punctul de interes al operei regizorului până în acest moment. Această argumentaţie ar putea fi corectă dacă pornim de la premisa că, pentru Kurosawa, fantasticul reprezintă un scop în sine, şi nu o metaforă. Datorită subiectului pe care-l tratează în Tôkyô sonata, regizorul nu are nevoie de incursiuni ale fantasticului în cotidian pentru a-şi evidenţia opinia asupra societăţii în care trăieşte. Apariţia personajului interpretat de Kōji Yakusho - actorul fetiş al lui Kurosawa - reprezintă una dintre puţinele trimiteri la "acea lume" şi îşi găseşte o perfectă justificare în contextul poveştii: până în acel moment, singurul personaj care încă nu suferise o schimbare notabilă era Megumi, aceasta trebuind să fie efectiv scoasă cu forţa din casă.
Dacă-l gândim din prisma filmelor de groază care l-au făcut pe Kiyoshi cunoscut, Tôkyô sonata, ar putea fi opera sa cea mai înspăimântătoare: nu numai că acesta conţine multe dintre motivele prezente în filmele horror ale regizorului - alienarea din familiile contemporane japoneze, fragilitatea structurii sociale, incapacitatea personajelor de a-şi indentifica sau de a-şi înfrunta temerile - dar însăşi izbitorul realism - destins pe alocuri de gaguri sau de elemente ale comediei burleşti - devine înfricoşător. Astfel, revenind la teoria post-structuralismului, filmele lui Kurosawa pot avea nenumărate înţelesuri: contează nu numai unghiul din care sunt privite, dar şi experienţa fiecărui receptor în parte.
3. Dopperugengâ (2003)
Koji Yakusho a jucat în aproape toate filmele importante ale lui Kiyoshi Kurosawa, rolurile interpretate de el variind între "omul obişnuit" şi "antisocialul fără de lege". Dacă în Tôkyô sonata lui Yakusho îi este permis să parodieze aceste două tipologii de personaje, în Dopperugengâ el trebuie să facă două variaţiuni pe aceeaşi temă: Michio Hayasaki - un inginer de tehnologie medicală - şi dublul său. Doppelganger-ul a fost folosit cu succes în literatură, de la Edgar Allan Poe până la Dostoievski, iar Kiyoshi Kurosawa împrumută din referinţele livreşti doar elementele esenţiale: motivul dublului şi credinţa că apariţia lui va duce în scurt timp la moartea "originarului". Spre deosebire de filme precum Cure (1997), Karisuma (1999) sau Akarui mirai / Viitor strălucit, 2003, situaţiile comice sunt mult mai pregnante în Dopperugengâ, dar pe alocuri par forţate sau inutile. Există, însă, o oarecare rigiditate a stilului în Dopperugengâ, care probabil porneşte din credinţa lui Kurosawa că, dintre toate genurile, comedia este cel mai greu de realizat: "Personal sunt convins că o comedie reuşită este mai greu de realizat decât un horror. În cazul meu, aspectele tehnice ale cinemaului devin mai puţin importante decât sensibilitatea regizorală atunci când lucrez la un film de groază."
2. Karisuma / Carisma, 2000
Scenariul pentru Karisuma a fost scris la începutul anilor 1990 şi, cu ajutorul lui Kiyoshi, a câştigat o bursă de studio din partea Institutului Sundance. La 10 ani după acest eveniment, lui Kurosawa îi este oferită posibilitatea de a-şi transforma scenariul într-un film. După ce a cauzat atât moartea unui criminal, cât şi pe cea a unui ostatic, detectivul Yabuike este concediat de către superiorii săi. Yabuike pierde ultimul autobuz şi se vede nevoit să meargă pe jos spre casă. Personajul se trezeşte într-o pădure sinistră, nu departe de locul în care cu doar câteva ore în urmă avusese loc incidentul. Filmul poate fi considerat un sequel pentru Cure, însă funcţionează la fel de bine şi luat separat. Mascat sub forma unui film poliţist, Karisuma este la fel de metaforic precum oricare alt film al regizorului; iar întrebările care necesită răspunsuri sunt în mare aceleaşi: care este rolul individului în societate? În ce măsură scopul scuză mijloacele şi în ce măsură individualismul este benefic societăţii contemporane?
1. Cure - 1997
Cure reprezintă pentru mulţi critici vârful carierei cinematografice a lui Kurosawa şi este unul dintre primele filme din noul val de opere J-horror care au obţinut un statut cult atât în ţara de origine, cât şi în Occident. Cure este unul dintre puţinele filme importante ale genului care nu au fost încă "omagiate" cu un remake american. Spre deosebire de Ringu (1998, r. Hideo Nakata) sau de Ju-On (2004, r. Takashi Shimizu), Cure se fereşte să ilustreze "groază", ea fiind cusută în interiorul desfăşurării acţiunii prin crearea unei anumite stări. Filmul este un thriller metafizic ce lasă mult spaţiu interpretării personale a spectatorului. Este o operă lentă, cu o atmosferă rarefiată: multe cadre-secvenţă, multe planuri generale, muzică aproape inexistentă, peisaje urbane splendide. Din punct de vedere vizual, Cure este o desfătare. Povestea se învârte în jurul detectivului Takebe (tot Koji Yakusho) care încearcă să prindă un criminal în serie. Cauzalitatea propulsează întreaga desfăşurare a acţiunii. Nu există niciun fel de relaţie cauză-efect care ar putea motiva lanţul de asasinate: pur şi simplu există un personaj care reuşeşte, prin intermediul hipnozei, să trezească gânduri ucigaşe în toate persoanele cu care intră în contact. Acest hipnotizator nu pare a avea un scop anume, iar puterea sa pare lipsită de orice fel de raţionalitate. În Cure reapare un motiv tipic pentru "new J-horror": blestemul infinit care se răspândeşte prin intermediul contactului direct. Astfel, fatalitatea ia naştere absolut cazual, fără o destinaţie anume sau o finalitate.
Întrebat în anul 1997 dacă ar dori pe viitor să regizeze un shomingeki (filme ce tratează problemele unei familii - ex: Tokyo monogatari al lui Ozu) Kiyoshi Kurosawa răspundea: "Chiar dacă am să regizez vreodată o dramă urbană, sunt convins că nu voi putea să nu pornesc de la realitatea socială şi de la timpul în care trăiesc".