Sărbătoarea teatrului la Arad - Cântecul lebedei

Prin amploarea acordată fenomenului teatral, marcată prin reunirea unor evenimente şi personalităţi de prestigiu din lumea artei şi culturii naţionale, se poate spune, aşa cum mulţi au afirmat, că Aradul a devenit anul acesta, cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului, sărbătorită la 27 martie 2010, capitala artei teatrale româneşti. Mai mult decât atât, spectacolul prezentat de trupa arădeană s-a constituit într-un emoţionant omagiu adus artei scenice, reverberând apologetic într-o splendidă sărbătoare a teatrului.

Primit încă din foaier în acordurile calde ale muzicii clasice interpretate de elevii Liceului de Artă "Sabin Drăgoi" din Arad, publicul a asistat la un semnificativ preambul, conceput de organizatori ca punct de plecare în desfăşurarea evenimentului. La fel cum se întâmplă în fiecare an, începând din 1961, s-a dat citire mesajului adresat de o personalitate marcantă din lumea teatrului cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului. În 2010 mesajul a fost transmis de actriţa britanică Judi Dench, în vârstă de 75 de ani. Alături de acest mesaj, directorul Teatrului Clasic "Ioan Slavici" din Arad, Laurian Oniga, a citit şi gândurile lui Ion Caramitru legate de însemnătatea acestei aniversări simbolice.

Au urmat două lansări de carte în măsură să pună în valoare personalitatea creativă a reputatului om de teatru, regizor, scriitor, Mihai Măniuţiu, autorul spectacolului Cântecul lebedei după A. P. Cehov, prezentat în continuare. Despre romanul lui Mihai Măniuţiu Memoriile hingherului, apărut la Editura Bybliotek, au vorbit Sorin Alexandrescu, Diana Suciu şi Ştefania Pop-Curşeu. Albumul conceput şi scris de Dan C. Mihăilescu despre creaţia omului de teatru Mihai Măniuţiu, intitulat Dansând pe ruine, a fost prezentat de Cristina Modreanu. Din mărturisirile live ale regizorului am aflat despre importanţa carneţelului de regie, indicat ca "paşaport spre visare". Nu întâmplător mă opresc asupra acestui amănunt. Fiecare regizor are un carneţel de observaţii folosit în timpul montării unei piese. Carneţelul lui Măniuţiu, liant subtil între părţile manifestării, s-a dovedit a fi înţesat de vise extrem de productive scenic după ce ne-am aşezat (ca public disciplinat) în sala de spectacol, pentru că imediat am fost seduşi de marele vis închegat din bucăţi halucinante, bulversante, pline de surprize la tot pasul.

Uzând de sugestionarea introductivă, proprie unei proiecţii cinematografice, dezvăluirea alegoriilor visului îmbracă forma unei megaproducţii cu acaparantă forţă de comprehensiune asupra spectatorilor. Pornind de la o piesă de şapte pagini (textul lui Cehov), cu numai două personaje, Măniuţiu aduce pe scenă întreaga trupă de actori ai teatrului din Arad, construind un spectacol amplu, rafinat, coerent, de o mare bogăţie conotativă. Stihiile sau comedianţii de ieri, travestiţi după cerinţă, invadează scena pe acordurile unei muzici tărăgănate, prelungite obsesiv. Într-o succesiune de tablouri vivante ni se perindă prin faţa ochilor secvenţe pregnant onirice, tratate în spectru baroc, non-verbal, debordând de trimiteri spre cuprinderea într-un tot unitar a complexului atitudinal reprezentat de culisele vieţii de artist, cu înălţări şi căderi, cu bucurii şi decepţii, cu angajări şi renunţări. Şocul resimţit de la început se păstrează la cote înalte de tensiune dramatică pe tot parcursul spectacolului, pentru că regizorul îmbogăţeşte mereu paleta cromatică a efectelor. Recunoaştem transformarea unor obsesii mai vechi. De la simbolistica mireselor, larg folosită într-o etapă anterioară, la ipostazierile aşteptării rezervate şi încorsetării în norme, întruchipate în şase manechine înveşmântate în mătăsuri prăfuite, desuete. De altfel, pe baza raportului dintre manechine (simboluri ale staticului) şi trupa mişcătoare, fremătătoare, debordând de energii creatoare, se poate decoda sensul visului. E visul bătrânului actor Vasili Vasilici Svetloviov, adormit în incinta teatrului, după reprezentaţie şi închis înăuntru. Înţelegem acest lucru abia după 30 de minute de spectacol non-verbal, prilej pentru a dezvălui, într-un ansamblu impresionant de sugestii vizuale, dorinţa exprimată de mesagerii artei scenice de a se elibera de sub tutela dogmelor, a constrângerilor de tot felul, fie ele sociale, politice, etice.

Mihai Măniuţiu a mai montat Cântecul lebedei la Cluj în urmă cu 20 de ani, dar n-a fost să fie. Premiera trebuia să aibă loc pe 22 decembrie 1989. Evenimentele din stradă au hotărât altfel. Spectacolul a fost reluat în 1992 la Odeon. O strălucire deosebită primeşte realizarea arădeană prin contribuţia unei trupe de excepţie, cunoscută şi considerată ca atare mai puţin, din păcate. Actori cu orgolii, cum e normal să fie, s-au lăsat convinşi mai greu să evolueze pe scenă ca figuranţi, până au înţeles adevăratul mesaj, adevăratul lor rol unic şi important în angrenaj. Şi chiar aşa este. Ei nu sunt nici pe departe figuranţi în sens clasic, îngust, nici "umplutură" pentru "îngroşarea" întregului. Despre aşa ceva nu poate fi vorba nici când acţionează ca personaj colectiv, nici atunci când sarcinile lor se diversifică, se personalizează din mers. E marele merit al regizorului de a atribui jocului colectiv portanţa unei problematizări simbolice a discursului realist, sublimat şi asamblat armonios într-un limbaj iconotextual. Jocul celor 23 de actori, plus o fetiţă, realizează melanjul între condiţia actorului din vremea lui Cehov şi eternele probleme ale artei în general şi ale artei scenice în special. Tulburător până la lacrimi este, de pildă, "marşul cruzimii morţii" revărsat peste replicile personajelor cehoviene ca oglindire şi supradimensionare a adevărului de care este pătruns bătrânul actor: "Moartea nu-i departe". E locul nimerit să transcriu lista celor care compun acest puternic ansamblu interpretativ: Ionel Bulbuc, Sorin Calotă, Bogdan Costea, Florin Covalciuc, Dorina Darie Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Adriana Ghiniţă, Tudor Lucanu, Doru Nica, Liliana Balica, Ioan Peter, Robert Pavicsits, Giorgiana Elena Popan, Marian Parfeni, Oltea Blaga, Roxana Sabău, Călin Stanciu, Ştefan Stanic, Mariana Tofan, Angela Varjasi, Alex Mărgineanu, Cosmin Blaga. După ei, din punctul de vedere al mirajului, al fascinaţiei vizuale, dar la fel de importantă, desigur, este prestaţia impecabilă a minunatului actor Ovidiu Ghiniţă în rolul lui Vasili Vasilici Svetlovidov, histrion melancolic atins de "cel din urmă cântec al sufletului" şi, desigur, solicitanta contribuţie a lui Zoltan Lovas în rolul lui Nikita Ivanici, omul din umbră ce se confundă cu arlechinul.

Compoziţional, structura spectacolului ar fi avut de suferit dacă visul bătrânului actor ar fi rămas rupt de dialogul dintre acesta şi Nikita Ivanici (sufleurul) care îl descoperă pe Vasili Vasilici într-un târziu zăcând în incinta teatrului, noaptea. Obsesiile, fantomele trezite la viaţă se interferează complementar cu planul real, continuând construcţia armonios-compozită a discursului. În semn de sfielnic omagiu şi compasiune pentru viaţa ratată a unui artist care s-a jertfit pentru teatru, regizorul glisează în ludic virtualitatea morţii dinspre bătrânul actor înspre sufleurul Nikita, omul comun care n-a cunoscut gloria şi chinurile creatorului de artă. Thalia însăşi, în chip de posibilă vampiriţă, "omoară" păpuşa / creaţia scenică, apoi îl omoară pe omul lipsit de personalitate, în stare numai să admire nemăsurat. Artistul e salvat sau absorbit în scena devenită soclu, piedestal neperisabil. Mai amintesc secvenţa deosebit de relevantă pentru sublinierea libertăţii în artă. Pentru aceasta, Măniuţiu a adus pe scenă tabloul lui ?douard Manet Le déjeuner sur l'herb conferindu-i valoarea unui manifest în favoarea "libertăţii individualităţii artistului", motiv întors pe toate feţele ca şi răsucirea aleatorie a reproducerii.

Cântecul lebedei în regia lui Mihai Măniuţiu este un produs remarcabil, de mare forţă, al Teatrului Clasic "Ioan Slavici" din Arad.


Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Arad
Stagiunea 2009 - 2010
Cântecul lebedei, după A.P. Cehov
Regia: Mihai Măniuţiu
Distribuţia: Ovidiu Ghiniţă (Vasili Vasilici Svetlovidov), Zoltan Lovas (Nikita Ivanici)
Decorul: Doru Păcurar
Costumele: Oana Văran
Premiera: 27 martie 2010.