O poşircă toxică - Clash of the Titans

În Clash of the Titans, totul pare însăilat, grăbit, fără pic de tensiune sau ritm. Să zicem că ai avut o zi tare naşpa şi nu-ţi vine decât să te îmbeţi. Intri în primul bar, crezând că nu poţi da greş. Are o reclamă cu neon, ochioasă, tridimensională. N-ai chef de agaţamente sau de discuţii intelectuale, vrei doar să te târăşti într-un colţ şi să dai pe gât whisky-ul ăla, ca apoi să scoţi oftatul acela. Vrei gratificare instant.

E scump, e foarte scump, ca de centru. Chelnerul sictirit îţi toarnă un lichid nedefinit, o poşircă botezată. Protestezi că nu-i 100 ci, mai degrabă 40, iar el îţi scuipă-n pahar şi te mai şi îmbrânceşte, pentru că în spatele tău e un rând imens de clienţi mai puţin fiţoşi, cărora trebuie să le bage mâna-n buzunar. Acum aveţi o imagine cât de cât exactă a ceea ce am pătimit la Clash of the Titans.

Ahh... visam să fie o plăcere vinovată ca Troy, cu terciul ăla hollywoodian de istorie, mitologie şi băieţi musculoşi în fuste scurte. De fapt, e o încercare fără scrupule şi fără Brad Pitt de a împacheta vidul şi de a-l vinde cu un scor neruşinat. E o tentativă dezgustătoare şi, ce oroare, reuşită, a casei de film Warner de a capitaliza de pe urma succesului lui Avatar (din distribuţie face parte şi Sam Worthington): filmul a fost turnat în 2D şi apoi convertit la 3D, după ce producătorii şi-au dat seama că aşa pot scoate mai mult profit - începând de la preţul extra al biletelor.

Această pompă de supt bani (că film nu pot să-l numesc) îmi confirmă cele mai panicarde temeri legate de tehnologia 3D: 1. că nu e decât un truc de luat ochii şi că, dacă nu e încorporat organic în ţesătura filmului, nu aduce nimic în plus cinemaului, în afara purei excitaţii vizuale. 2. că sau Coraline, pelicule gândite cu 3D-ul în minte, au fost excepţii. 3. că această tehnologie îi scuteşte pe unii de efortul atât de obositor de a pretinde că s-au gândit la o poveste.


Te simţi furat

Nu există nicio scuză că Clash of the Titans are cele mai proaste efecte 3D ale vremurilor moderne. Singurul raison d'être al acestei aberaţii e lăcomia, dorinţa irepresibilă de a stoarce cât mai mulţi bani de la spectator şi nu faptul că prin tridimensionalitate s-ar fi obţinut o experienţă senzorială imposibil de redat de un ecran plat. Nu e vorba de o unealtă care te transportă în alte dimensuni, ci de o tehnică mercantilă aplicată cu subtilitatea unui mercenar ciunt.

E inutil să cauţi vreo calitate izbăvitoare ca să nu te simţi furat: nu există evoluţie, intrigă, logică, minimă dezvoltare de personaje, replici memorabile sau un scenariu cât de cât inteligibil. Totul pare însăilat, grăbit, iar regizorul Louis Leterrier nu lasă scenele să respire. 3D-ul e neclar, inutil şi îţi dă dureri de cap, ameţeli şi o senzaţie de vomă mai ceva ca o poşircă toxică.